De ce lipsește discernământul spiritual?

Nu ştiu dacă vreodată a fost activitate religioasă mai intensă decât cea care există în aceste vremuri în care trăim. Şi, cu toate acestea, lucrurile merg din rău în mai rău şi condiţia umană se degradează cu fiecare zi care trece şi oamenii se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Ca un paradox, cu cât există mai multă activitate religioasă cu atât rezultatele sunt mai slabe. Să nu se înţeleagă că creştinii fac tot ce pot pentru Împărăţie şi Domnul ei, pentru că, în general suntem leneşi, ci doar că se face mult de către unii dintre ei (ajutaţi şi de mijloacele moderne de informare pe care le au la dispoziţie) şi aceasta generează o activitate religioasă care poate impresiona şi care poate înşela pe privitorul care nu are discernământ. Pentru mine lipsa discernământului este un rău mare care şi-a găsit locul în ceea ce numim Biserică.

     Discernământul este un dar care vine de la Duhul Sfânt. Chiar dacă Biblia nu pare a vorbi despre un astfel de dar el totuşi este acolo, bine înfipt ca promisiune, dar tot mai rar întâlnit în practică. În Ioan 16 citim ce promitea Domnul Isus Hristos apostolilor şi ucenicilor Lui:
13 „Când va veni Mângîietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare.
14 El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.
15 Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.”

     Apostolul Pavel este şi el foarte clar atunci când, în 1 Corinteni 12, printre alte daruri enumeră şi „deosebirea duhurilor”: „altuia, puterea să facă minuni; altuia, proorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmăcirea limbilor.”
     Nu poate avea discernământ spiritual un om care nu este plin de Duhul Sfânt. Numai Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile şi le descoperă dar numai celor ce sunt ai Lui, prin ascultare şi supunere. Chiar dacă se vorbeşte mult astăzi despre Duhul Sfânt şi plinătatea Lui, despre darurile Lui şi folosirea acestora, se dovedeşte că această plinătate, pe care mulţi o reclamă, lipseşte. Şi vedem că lipseşte pentru că este atât de puţin discernământ. Mult din ceea ce se face în domeniul religios nu vine din Dumnezeu ci din fire şi înţelepciune firească.
     M-am întrebat care să fie cauza acestei lipse a discernământului spiritual? Citind Scripturile şi meditând asupra lor am descoperit trei cauze, dar probabil că sunt mai multe.
     Prima am descoperit-o în cuvintele apostolului Pavel pe care le găsim în Galateni 5:16 „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. 17 Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: Sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”
     Este clar afirmat aici că un om care este călăuzit, stăpânit, de firea pământească, de poftele ei, nu poate fi călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Şi dacă un om nu este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu, mai poate el avea discernământ? Cu siguranţă că nu. Firea pământească, poftele cărnii pentru a fi înţeleşi de toţi, luptă împotriva Duhului iar Duhul duce o luptă împotriva firii pământeşti. Prin urmare un om poate fi religios şi chiar foarte implicat fără să aibă nici o urmă de discernământ spiritual. Apostolul Pavel, în Galateni 5, enumeră lista faptelor firii pământeşti. Nu ne strică să ne aducem aminte de această listă: „19 Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, 20 închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21 pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.” 

   Cred că acceptăm cu toţii că un om, pentru a se putea spune despre el că este călăuzit de firea pământească, nu trebuie să facă toate aceste lucruri din listă deodată ci este suficient să fie robit de unul sau altul. Problema este că lista se termină cu „şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”, ceea ce ne pune într-o situaţie foarte delicată. Pentru că am putea avea o robie care să nu fie în listă dar care să vină tot din firea pământească.
     Dacă aruncăm o privire analitică spre lumea din jur constatăm că firea pământească face regulile. Oamenii sunt realmente robi firii pământeşti, cărnii şi poftelor ei, şi nici măcar nu sunt deranjaţi de acest lucru. Nu doar că nu sunt deranjaţi dar fac tot ce pot pentru a satisface această fire, pentru a o hrăni cât mai bine şi mai mult. Dacă aşa stau lucrurile atunci de ce să ne mirăm că, în ceea ce priveşte lucrurile spirituale, nu au nici cea mai mică urmă de călăuzire? Nu poate fi călăuzire pentru că Duhul care o poate da nu este în locul acela.
     Problema însă se pune în cazul celor ce spun că au ieşit din lume şi că sunt făpturi noi, prin Domnul Isus Hristos. Dar una este să spui şi alta să fie aşa. Deoarece trăim într-o lume cuprinsă de pofte acestea au influenţă şi în dreptul creştinilor, dacă aceştia nu veghează, nu fug de ele, nu ţin carnea răstignită pe cruce în fiecare zi. Iată câteva avertismente pe care le găsim în Scripturi şi care nu au fost scrise pentru necredincioşi ci pentru credincioşi:
Galateni 5:16 „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.”
Galateni 5:24 „Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.”
Efeseni 4:22 „Cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi care se strică după poftele înşelătoare;”
2 Timotei 2:22 „Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.”
Tit 2:12 „(Harul lui Dumnezeu) ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie”
1 Petru 1:14 „Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.”
1 Petru 2:11 „Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.”
     Dacă este uşor de observat faptul că oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sunt conduşi de fire, nu este mai greu de văzut că mare parte din cei ce se numesc creştini au aceeaşi problemă, chiar dacă nu ajung la acelaşi nivel de lumesc şi firesc cu cei din lume ci sunt mai moderaţi. Rar mai găseşti un tânăr creştin care să fugă de poftele tinereţii, foarte rar. Este adevărat că tinerii creştini merg la conferinţe, că vizionează pe Internet materiale creştine, că ascultă multă muzică creştină şi cântă în adunări, că merg duminica la biserică, etc. (deci multă activitate) dar marea majoritate sunt robiţi de pornografie şi sex, de modă, de un trai firesc concretizat în atitudini şi alegeri pe care le fac în fiecare zi. Carnea se etalează cu neruşinare şi poftele ei sunt satisfăcute chiar şi acolo unde ar trebui să fie o mai mare reverenţă, la locul de adunare. Activitatea multă îi înşală pe mulţi dar Duhul Sfânt nu este acolo, nu are ce căuta acolo. Pentru că Duhul pofteşte împotriva firii.

    Nu doar tinerii sunt în această situaţie. Poate mulţi dintre ei sunt victime ale celor mai în vârstă, părinţi naturali sau părinţi spirituali. Carnalul amestecat cu spiritualul este o practică şi un sport preferat al multor lideri creştini iar unii care o vreme nu s-au simţit confortabil în astfel de situaţii au ajuns să le accepte pentru că nu au avut curajul să se împotrivească şi să le respingă.
    Avem astăzi creştinul carnal care predică, care organizează conferinţe, care cântă, care dă direcţie, care face orice face lumea (mai puţin lucrurile scandaloase – dar cine ştie dacă nu le face şi pe acestea) dar care spune că face şi lucrarea lui Dumnezeu, deşi nici o adiere a Duhului Sfânt nu este peste el. Şi se face mult şi este multă activitate şi mulţi sunt impresionaţi dar nu poate fi o lucrare a lui Dumnezeu dacă nu este discernământ şi nu poate fi discernământ dacă firea pământească nu este răstignită pe cruce, în aşa fel încât Duhul să aibă controlul deplin.
    Unii se amăgesc spunând că dacă au anumite manifestări sau deprinderi religioase, pe care le consideră a veni de la Duhul Sfânt, atunci sunt plini de Duhul Sfânt. Şi nici nu mai fac efortul de a se analiza şi de a vedea dacă nu cumva se află sub puterea cărnii. Sinceritatea i-ar ajuta mai mult decât acele manifestări şi deprinderi. În această categorie intră foarte mulţi dintre cei ce nu au discernământ spiritual.
    Al doilea motiv pentru care discernământul spiritual lipseşte este lipsa sincerităţii şi prezenţa în om a vicleniei, a lucrurilor ascunse. Probabil că aceştia sunt mai puţini dar aceştia sunt şi cei mai periculoşi pentru ca sunt mai greu de depistat şi mulţi dintre ei fac parte din categoria liderilor religioşi. Avem exemplul fariseilor din vremea Domnului Isus. Păcatul mare era făţărnicia. Luca 12:1 „În vremea aceea, când se strânseseră noroadele cu miile, aşa că se călcau unii pe alţii, Isus a început să spună ucenicilor Săi: „Mai întâi de toate, păziţi-vă de aluatul Fariseilor, care este făţărnicia.”
     Vicleşugul le era caracteristic acestor lideri religioşi, erau cu mai multe feţe, pe dinafară arătau bine dar pe dinăuntru, adică în sufletele lor, erau putrezi, murdari şi erau conduşi de interes personal. Oamenii îi apreciau şi alergau după ei uitându-se la ceea ce vedeau în exterior: multă activitate religioasă, rugăciuni şi post, citirea Scripturilor, etc. Lucrurile acestea nu sunt rele în ele însele, dimpotrivă, dar problema era că ei făceau toate acestea ca să aibă un folos material sau de imagine. Nu de oameni sau de Dumnezeu le păsa ci de interesul lor. S-a văzut aceasta prin atitudinea pe care au avut-o faţă de Domnul Isus atunci când El a început să le dea pe faţă adevăratele motivaţii. Motivaţii ascunse de ochii oamenilor dar nu de ochii lui Dumnezeu care vede şi cunoaşte până şi gândurile omului.
     Din dragoste pentru oamenii simpli care erau înşelaţi de aceşti lideri religioşi Domnul Isus dă pe faţă păcatul lor şi îi acuză direct, ba nu se sfieşte să-i numească chiar fii ai diavolului (Ioan 8). În Matei 15 cu 14 spune: „Lăsaţi-i: Sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.”
    O călăuză oarbă cu siguranţă nu are parte de discernământ spiritual şi se află în întuneric, chiar dacă conduce mari mulţimi de oameni şi chiar dacă se foloseşte de numele lui Dumnezeu. Poate despre astfel de oameni este vorba în Matei 7:21-23. Din nefericire mulţi oameni se lasă conduşi şi astăzi de lideri de felul acesta şi nu văd viclenia, făţărnicia din viaţa lor, nu văd interesul pe care îl au şi dorinţa de câştig material şi apreciere omenească. Conform cu Matei 7 aceşti oameni pot sa facă lucrări care să impresioneze dar, cu toate acestea, ei să nu-L cunoască pe Dumnezeu şi, desigur, fără să aibă discernământ spiritual. De aceea spuneam că aceştia sunt şi cei mai periculoşi. Pentru că se înşală pe ei şi-i înşală şi pe cei ce-i urmează şi care tot fără discernământ sunt. Răspunsul pe care îl dau Domnului atunci când ajung în veşnicie (Matei 7:22) arată că ei au fost primii înşelaţi. Ei chiar au crezut că sunt oameni spirituali şi plăcuţi Domnului. De aceea viclenia este atât de periculoasă. Ea îi înşală pe cei ce privesc dar îi înşală şi pe cei ce sunt vicleni. Vicleanul crede că îi păcăleşte pe alţii dar de fapt se păcăleşte singur. Versetul 13, capitolul 3, din a doua epitolă a lui Pavel către Timotei este sugestiv în acest sens: „Dar oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, vor amăgi pe alţii, şi se vor amăgi şi pe ei înşişi.”
     Antidotul îl găsim în inimă curată, în cuget curat şi în sinceritate, despre care vorbeşte Dumnezeu în multe locuri. Vă dau doar două referinţe (pe lângă 2 Timotei 2:22 pe care deja l-am citat):
1 Timotei 1:5 „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută.”
1 Timotei 1:19 „şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat pe care unii l-au pierdut, şi au căzut din credinţă.”
     Dacă dai peste un om cu viclenie dar cu o doctrină bună, aşa ca fariseii, să ştii că nu te poate duce spre lumină pentru că el însuşi se află în întuneric. Numai că nici doctrina nu va rămâne bună pentru multă vreme pentru că el va aluneca pe panta rătăcirii şi a ereziei, aşa cum astăzi se întâmplă în cazul multor lideri religioşi care duc mari mulţimi de oameni în rătăcire şi pierzare. Pentru că lipseşte discernământul spiritual.
     Deci poftele cărnii şi viclenia sunt bariere de netrecut pentru Duhul Sfânt şi lumina Lui. Şi dacă ştim aceste lucruri nu ne mai mirăm că este atât de puţin discernământ în vremurile în care trăim.
     Dar mai există o cauză care duce la lipsa discernământului spiritual. Este dezinteresul faţă de Scripturile Sfinte. Când spun aceasta trebuie să menţionez că sunt mulţi care citesc Scripturile şi nu au discernământ; ei se pot încadra în primele două categorii despre care am vorbit. Fariseii erau buni cunoscători ai Scripturilor dar nu au avut lumină asupra lor şi nu le-au înţeles. Şi nu puteau primi lumină din moment ce erau vicleni. Să citeşti Scripturile dar să nu-L recunoşti pe Mesia despre care ele vorbesc, chiar când Acesta se află în faţa ta şi se împlinesc toate semnele şi prorociile cu privire la El, este întuneric şi lipsă de discernământ. La fel este şi cu cei lumeşti şi fireşti, cu o gândire setată doar pe cele trecătoare, spre păcat.
     Deci faptul că unii citesc Scripturile şi totuşi nu au lumină de sus nu anulează ceea ce spuneam: faptul că o cauză a lipsei de discernământ spiritual este dezinteresul faţă de Scripturi. Le poţi citi şi să nu ai acest discernământ dar nu-l poţi avea dacă nu le citeşti, dacă nu le citeşti cu atenţie, dacă nu le dai cinstea cuvenită. Tot Psalmul 119 vorbeşte despre aceasta. Iată doar câteva versete:
98 „Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăjmaşii mei, căci totdeauna le am cu mine.
99 Sunt mai învăţat decât toţi învăţătorii mei, căci mă gândesc la învăţăturile Tale.
100 Am mai multă pricepere decât bătrânii, căci păzesc poruncile Tale.
101 Îmi ţin piciorul departe de orice drum rău, ca să păzesc Cuvântul Tău.
102 Nu mă depărtez de legile Tale, căci Tu mă înveţi.
103 Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!
104 Prin poruncile Tale mă fac mai priceput, de aceea urăsc orice cale a minciunii.
105 Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

     Evident că aici avem un om cu discernământ spiritual. Mai înţelept decât duşmanii, mai învăţat ca învăţătorii, mai priceput decât bătrânii, deoarece Cuvântul este o candelă ce luminează calea acestui om.
     Nu veţi găsi nici un om înţelept, după adevărata înţelepciune care vine de la Dumnezeu, care să nu-şi bazeze priceperea lui, înţelepciunea, pe Cuvântul lui Dumnezeu. Să o spun clar şi lămurit că nici un om nu poate fi şi nu este înţelept dacă nu cunoaşte Sfintele Scripturi. Tot ceea ce se numeşte ştiinţă şi înţelepciune dar care intră în conflict cu adevărul Cuvântului lui Dumnezeu este o falsă ştiinţă şi înţelepciune, după cum îi scrie apostolul Pavel lui Timotei, în prima sa epistolă, la capitolul 6:
20 „Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; fereşte-te de flecăriile lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei, pe nedrept numite astfel, 21 pe care au mărturisit-o unii şi au rătăcit cu privire la credinţă.” Tot autorul Psalmului 119 spune, la versetul 160: „Temelia Cuvântului Tău este adevărul, şi toate legile Tale cele drepte sunt veşnice.”
     Din nefericire Cuvântul lui Dumnezeu este prea puţin preţuit, prea puţin citit, prea puţin aprofundat, este prea neglijat. Şi, din această cauză, este atât de mult întuneric spiritual, atât de puţin discernământ şi atât de multă confuzie, chiar şi între cei ce se numesc credincioşi.
     După toate cele spuse, ca să avem discernământ spiritual ar trebui să citim cu seriozitate şi interes Scripturile; în acelaşi timp să căutăm să fim liberi de făţărnicie, să avem o inimă curată şi să fim sinceri, ferindu-ne de poftele firii pământeşti care intră în conflict cu Duhul lui Dumnezeu, singurul care poate da lumină şi înţelepciune.

Radio Unison – Dan Bercean

Creștinismului Actual

Paradoxul creștinismului actual este că vrea biruințe mari cu investiții minime. Vrem cu cinci minute de rugăciune să vedem minuni. Cu un capitol de citit din Biblie pe săptămână am dori să ne împotrivim ispitelor întâlnite în fiecare zi. Cu un singur program de adunare pe săptămână, ne automulțumim că raiul ne așteaptă.

Paradoxul creștinismului actual e că investește mult în cele de jos, și totuși crede că mari comori îl vor aștepta dincolo. Am vrea confort aici și bucurie dincolo. Am vrea să ne știe cât mai puțini că suntem pocăiți, dar totuși să ne cunoască Dumnezeu. Am vrea ca dolarul de la colectă să aducă mai mult rod decât acei dolari puși la bancă.

Paradoxul creștinismului actual e că se luptă mereu în a împăca firea cu Duhul. “Cum o mai duci frate?” . “Slavă Domnului, cu Domnul e bine” spun creștinii de azi când intră în adunări, dar se salută cu “ceau” sau “servus” când se grăbesc spre ieșire. Ne lăudăm îmbrăcămintea, casa și mașina unii altora, dar nu ne întrebăm de părtășia cu Dumnezeu în săptămâna trecută. Nu ne grăbim duminică dimineața când e 9 fără 5, ca să nu întârziem, dar știm unde e pus ceasul pe perete când e 12 fără 5, și predicatorul nu dă semne de oboseală.

Paradoxul creștinismului actual e că promite mult și costă puțin. Se predică despre harul Domnului, despre iubirea și dragostea Lui și foarte rar despre “… să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze.” Se vorbește despre o mântuire garantată pe viață și rareori despre “…duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur”. Grupul de tineri cântă despre “ochi-mi plâng neîncetat” dar lacrimile lipsesc. Pentru că nu ai cum să plângi duminica la închinare dacă nu ai trăit cu Dumnezeu de luni până sâmbătă.

Oameni buni, e timpul să trăim o realitate nu un paradox. O umblare cu Dumnezeu, nu o experiență de un program. O viață pe genunchi zilnică ca să putem sta în picioare în ziua încercării. Un cântec dintr-o inimă curată nu doar de pe buze.

Vrei să culegi roadă multă? Începe să investești: lacrimi, sacrificiu, mijlociri, post, veghere. Și vei sfârși cu cântări de veselie (Ps. 126)

“Oh Doamne, chiar vrem biruințe mari, dar ajută-ne să investim pe măsură!”

-JIU

Procesul de Alterare

Lucrurile se degradează, se alterează, în funcţie de mediul în care se află, la ce sunt expuse. Alimentele, şi în general tot ceea ce se numeşte materie, pot rezista la procesul alterării mult mai mult timp dacă sunt păstrate corespunzător. Pe când expunerea la căldură, umiditate, etc., conduce la o degradare rapidă a acestora. Sunt lucruri cunoscute de oricine, chiar şi de către copii.

     Dar dacă vorbim de alterare, de degradare, trebuie să avem în vedere că nu doar materia este în acest pericol şi proces ci chiar şi lucrurile ce ţin de spiritual, de ceea ce nu se poate pipăi şi atinge. Există o alterare şi a acestora şi cauza acestui proces este tot expunerea la condiţii improprii. Felul în care păstrăm ceva bun ne va ajuta să ne putem bucura de acel ceva multă sau foarte multă vreme. O tratare neglijentă ne va priva de beneficiile pe care ni le-ar putea aduce.

     Viaţa omului cu bune sau rele, pe lângă factorii exteriori pe care omul nu-i poate controla, depinde în foarte mare măsură de gândurile lui. Gândurile omului sunt o sursă a binelui sau a răului. La Proverbe 12 cu 5 scrie: „Gândurile celor neprihăniţi nu sunt decât dreptate, dar sfaturile celor răi nu sunt decât înşelăciune.” Apostolul Pavel scrie şi el la 2 Corinteni 11 cu 3: „Dar mă tem ca, după cum şarpele a amăgit pe Eva cu şiretlicul lui, tot aşa şi gândurile voastre să nu se strice de la curăţia şi credincioşia care este faţă de Hristos.” Iată că Pavel vorbeşte despre un proces al alterării care se produce nu în cazul alimentelor ci al gândurilor. Un gând se poate strica atunci când este expus la un mediu impropriu, sau ţinut în acel mediu. Ţinut mult acolo el se va degrada, oricât de bun ar fi fost mai înainte şi oricât de nobil. Mediul în care ajunge poate fi un mediu bun, care îl păstrează, sau poate fi un mediu neprielnic care îl va deteriora. Tot sfântul Pavel scria la Filipeni 4 cu 7: „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” El face legătura între inimă şi gânduri şi înţelegem că inima bună este un mediu bun de păstrare a gândurilor. Inima bună duce la gânduri bune sau gândurile bune păstrează o inimă bună, nu pot fi despărţite unele de altele, trebuie să meargă împreună sau să se despartă şi să se strice. Iată ce scrie Matei, la capitolul 15 al Evangheliei sale: „15 Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: „Desluşeşte-ne pilda aceasta.” 16 Isus a zis: „Şi voi tot fără pricepere sunteţi?17 Nu înţelegeţi că orice intră în gură merge în pântece, şi apoi este aruncat afară în hazna? 18 Dar, ce iese din gură, vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. 19 Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. 20 Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om.”.

     Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, adică frumos şi nobil. Nu la fel ca Dumnezeu, cum spun unii, ci asemănător Lui. Dar când înăuntrul omului, în inima şi gândurile lui, s-au aşezat lucruri stricăcioase, aduse de duşmanul nostru Lucifer, atunci acel chip frumos primit de la Dumnezeu s-a stricat, s-a spurcat, s-a degradat. Omul trebuia să-şi păzească inima şi gândurile dar nu a făcut-o.

     Ca să se poată feri de acest proces al degradării gândurilor şi al inimii apostolul Pavel îi scria ucenicului său, Timotei, următoarele: 6 „Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum.” 15 „Pune-ţi pe inimă aceste lucruri, îndeletniceşte-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toţi. 16 Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă.”

     Degradarea omului a venit întotdeauna prin inimă şi gând. La început a fost o idee, idee care nu era nobilă şi pe măsura chipului lui Dumnezeu din om, dar care a fost acceptată, aşa ca Eva în grădina Edenului. Degradarea şi-a urmat cursul ei. Unde s-a ajuns pe firul acesta al nevegherii asupra gândurilor şi al inimii ne arata istoria lumii şi istoria personală a fiecăruia, dacă vrem să vedem. Prima crimă comisă de Cain şi apoi toate crimele din lume, violurile, războaiele, comunismul, terorismul, ura, etc. La început a fost o idee, un gând, în mintea unuia numit Marx, apoi în alte minţi care s-au stricat şi lumea întreagă a luat foc. A fost odată un gând în mintea unuia numit Barack Obama cum că homosexualii fac bine ceea ce fac şi că toată lumea trebuie să fie de acord cu ei şi să facă ca şi ei. Alţii au preluat gândul şi vom vedea câtă nenorocire va veni peste pământ, peste oameni, din această cauză.

     Gândurile stricate din inimile stricate au condus la aberaţii şi, cu toate acestea, pentru mulţi par lucruri normale. În România se discută de o vreme despre cazul familiei Bodnariu din Norvegia. Probabil că toţi aţi aflat despre ce s-a întâmplat şi cum statul le-a luat pe cei cinci copii, plasându-i în alte familii şi demarând o procedură de adopţie a acestora. Cazul Bodnariu şi discuţiile pe marginea lui au scos la iveală aberaţiile care au loc în Norvegia în ceea ce priveşte multe aspecte dar, în special, aşa zisa protecţie a copilului. Îţi vine greu să crezi că într-o ţară zis civilizată se pot întâmpla astfel de aberaţii, lucruri grele care sfidează logica şi bunul simţ, mai grele chiar decât s-au întâmplat în dictaturile comuniste. Şi totuşi este adevărat. Şi nu doar atât dar legislaţia internaţională pe direcţia aceasta se îndreaptă şi răul acesta (care nu poate fi mai rău) ajunge să fie numit bine. Minţile oamenilor, gândurile lor, s-au stricat şi în lume începe să duhnească a putred, a hoit.

     Nici Biserica nu este scutită de gânduri stricate. Pe fondul inimilor care nu au mai fost cu totul pentru Domnul Isus, cel rău a strecurat gânduri care nu ar avea ce căuta în locul sfânt. Aşa ca în Norvegia te tot uimeşti şi te miri cum de în Biserică atâtea lucruri stricate au ajuns să fie acceptate ca bune şi promovate. De la muzică la învăţături greşite sau la credinţe false, la o falsă spiritualitate, lucruri atât de aberante şi clar departe de litera şi Duhul Sfintelor Scripturi ajung azi să fie apreciate ca bune. Nume mari de învăţători, urmaţi de mari mulţimi de credincioşi, cu surle şi trâmbiţe, proclamând biruinţă şi o nouă trezire, au lăsat ca idei stricate şi false să prindă viaţă în minţile lor şi merg cu elan pe un drum care niciodată nu a dus către cer dar care aşa a fost şi este prezentat.

     Mediul în care trăim este tot mai puţin potrivit pentru păstrarea lucrurilor bune. De aceea şi degradarea avansează cu repeziciune aproape în orice domeniu, chiar şi în cel religios. Când aproape peste tot se spune că drumul către cer nu este doar unul, ci că sunt mai multe, şi că Isus Hristos nu este decât unul dintre aceste căi, când acest lucru este mărturisit zi de zi şi chiar de către cel ce are pretenţia că este conducătorul bisericii creştine, nu este de mirare că credinţa, chiar şi a celor ce au crezut bine, se strică.

     Când în ceea ce unii numesc biserică este acceptat păcatul homosexualităţii, adică se spune că homosexualitatea nu este păcat, şi când tot mai insistent se prezintă acceptarea păcatului ca pe o dovadă a dragostei creştine, nu este de mirare că gândurile, chiar a unora bine intenţionaţi dar neatenţi, se strică.

     Când lumea intră în biserică şi se prezintă ca pe un binefăcător, când începe să-şi etaleze marfa şi o face insistent, fără ca cineva să o ia de moţ şi să o scoată afară, nu este de mirare că cei ce până atunci se cam fereau de lume se strică în gândirea lor şi ajung să creadă că de fapt lucrurile nu stau chiar aşa şi că s-ar putea găsi un profit din această alianţă.

     Care este soluţia şi ce putem face ca să ne păstrăm gândurile şi inimile curate? Trebuie să ne ferim de tot ceea ce se pare rău, să închidem orice canal care ne poate perverti gândurile şi inima. Mijloacele de informare, audio, video, cărţile, sunt mijloace prin care ni se pot strecura idei şi gânduri false şi stricate. Ideile care se transmit sunt uneori atât de seducătoare încât cad în capcana lor chiar oameni care păreau a fi maturi din punct de vedere spiritual. Nu este nici o mirare că se întâmplă aşa pentru că la fel s-a întâmplat cu Adam şi Eva la începutul istoriei omenirii. Eva a mâncat şi i-a prezentat şi lui Adam ideea. El ar fi trebuit să o respingă dar a căzut în plasa înşelării, a seducţiei. În materie de credinţă, a relaţiilor din familie, a vieţii în general, nu trebuie să acceptăm nimic nou cu uşurinţă ci să aducem totul la Scripturi şi să verificăm totul prin ele. Dar să avem grijă şi la cine alergăm după explicaţii şi răspunsuri la necunoscutele pe care le avem. Şi mie îmi scriu unii şi alţii întrebându-mă cum să procedeze într-un caz sau în altul. Oamenii vor răspunsuri şi li se pare că ei singuri nu le pot găsi în Scripturi. Poate pentru că nu le citesc cu atenţie şi stăruitor, cu rugăciune ca Dumnezeu să aducă lumină în toate aspectele. Este mai uşor să apelezi la oameni atunci când ai o nelămurire, te scuteşte de efort, dar te şi expune la un mare pericol. Da, Dumnezeu are şi oameni care te pot ajuta dar şi cel rău are mulţi falşi învăţători care iau chip de îngeri de lumină. De aceea trebuie să veghem, aşa cum ne învăţa Domnul Isus Hristos.

     O problemă mare pe care eu o văd este amestecul tot mai mare care azi se face între biserică şi lume şi confuzia şi gândurile stricate de aici vin. Mediul este foarte important şi inimile şi gândurile nu pot fi păstrate în bune condiţii într-un mediu viciat. De aceea creştinii trebuie, la modul cel mai categoric, să se separe de lume. Nu să iasă din lume ci să nu ia parte de loc cu cei din lume la lucrările şi preocupările lor. Când aud că tinerii de la biserici merg împreună, chiar cu liderii lor, la cinematograf, mă cuprinde durerea. Sigur că inimile şi gândurile lor se strică. Dar nenorocirea mare este că creştinii şi-au adus cinematografele în casele lor prin DVD-uri sau prin televiziune. Cei ce au astfel de preocupări nici măcar nu realizează că deja au fost înşelaţi şi gândurile lor s-au stricat. Ei merg în continuare la biserică şi cred că sunt curaţi dar în ei nu mai există viaţă din Hristos ci viaţa lumii. S-au stricat, s-au alterat şi nu mai sunt o mireasmă spre viaţă ci o mireasmă spre moarte. Ce citeşti, ce asculţi, ce vezi te influenţează spre bine sau spre stricăciune. De aceea trebuie să fim conştienţi că fără separare nu ne putem păstra gândurile curate. În Apocalipsa 18 scrie: 1”După aceea am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. 2 El a strigat cu glas tare şi a zis: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte; 3 pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.” 4 Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! 5 Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.”

     Vorbind despre „Babilonul cel mare” mulţi cred că acesta este biserica apostată, cea care s-a stricat atunci când a început să aibă legături cu lumea şi care nu s-a păstrat curată. Creştinii poate mai gândesc că nu trebuie să se amestece cu lumea, cei care se mai gândesc, dar ei trebuie să ştie că nici cu ceea ce se numeşte biserică dar care a ajuns să-L scoată pe Hristos din ea mărturisind că nu doar El este calea către cer, nu trebuie să se amestece. Această aşa zisă biserică a ajuns să accepte orice învăţături şi practici stricate şi astfel să fie nu temelia şi stâlpul adevărului ci „un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte”. Cum să nu te alterezi în gândire când stai în mijlocul acestei biserici, adică acceptând învăţăturile ei?

     Să avem mare grijă şi să veghem asupra noastră şi asupra celor pe care Domnul ni i-a dat în preajmă. O mâncare alterată ne putem permite să o aruncăm la gunoi dar un suflet este prea de preţ pentru a fi aruncat la coşul de gunoi al universului, în locul de chin veşnic. Să căutăm fiecare dintre noi să păstrăm un mediu curat, bun, propice pentru ca Dumnezeu să se folosească de el pentru gloria Lui. Să rămânem la calea veche şi îngustă şi să nu alergăm cu uşurinţă spre cele noi şi seducătoare care au o formă de evlavie dar care vin din stricăciunea oamenilor înşelaţi de Satana. Şi, după cum spunea sfântul apostol Pavel, să căutăm să avem în noi gândul care era şi în Hristos. În epistola lui către credincioşii din Filipi scria, la capitolul 4: 7 „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. 8 Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. 9 Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.”

     De câteva ori în acest pasaj Pavel foloseşte cuvântul „vrednic”: „vrednic de cinste”, „vrednic de iubit”, „vrednic de primit”. Adică nu oricine şi orice învăţătură este vrednică de cinste. Poate fi un om cu nume mare dar învăţătura lui să nu fie vrednică de primit. Mulţi vor vorbi şi vorbesc azi despre dragoste dar nu orice este vrednic de a fi iubit, dimpotrivă, de unele lucruri trebuie să ne ferim ca de foc şi să le urâm, ca să nu fim întinaţi de ele. Probabil că niciodată nu s-a vorbit atât de mult ca astăzi despre dragoste, dar niciodată în termeni atât de greşiţi. Păcatului şi compromisului li se spune dragoste. Dar apostolul Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, spune că trebuie să fim însufleţiţi nu de ceea ce oamenilor li se pare bun şi de iubit ci de adevăr. Gândurile şi inimile bune se păstrează în bune condiţii numai în acest recipient al adevărului lui Dumnezeu, altfel se strică şi încep să miroase urât, aşa cum se şi întâmplă din nefericire.

     Să ne păstrăm gândurile în Hristos Isus – Adevărul, adică în învăţătura Lui şi în felul în care El a trăit şi să fim însufleţiţi pentru o astfel de viaţă. Acesta este mediul bun în care gândurile şi inimile vor fi ferite de alterare şi de stricăciunea care este în jur.

Dan Bercean – Radio Unison, Zalău

Credință Mântuitoare sau altfel de Credință?

 Pe când vorbea Isus astfel, mulți au crezut în El. Și a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă va face slobozi.” (Ioan 8:30,31)

     În versetul 30 ni se spune că mulți au crezut în Domnul Isus, iar în versetul 31 vedem care a fost atitudinea Domnul Isus față de cei care au crezut în El. I-a felicitat? Nu. Le-a dat o siguranță a vieții veșnice? Nu. Probabil așa ar fi procedat cei mai mulți dintre evangheliștii de azi, dar Domnul Isus nu a făcut așa și ar fi bine să învățăm de la El. Ce a făcut El? Le-a testat această credință. În urma testului pe care L-a făcut Domnul Isus descoperim faptul că, credința pe care o aveau ei nu depășea credința dracilor „și dracii cred și se înfioară”, ba chiar era inferioară acesteia pentru că în acești iudei care au crezut nu se vede nicio înfiorare drăcească „te știu cine ești… ai venit să ne prăpădești”. Aceeași „credincioși iudei” au zis plini de o neprihănire proprie și fără nicio convingere de păcat: „Noi suntem sămânța lui Avraam, și n-am fost niciodată robii nimănui”. Iar Domnul Isus le dovedește și le spune deschis că, de fapt ei nu cred în El (v.45,46) și nu sunt din Dumnezeu(v.47).

     Desigur, ceva s-a întâmplat în acești iudei, ceva ce nu era înainte. Cu siguranță că a fost o oarecare schimbare în atitudinea lor față de Domnului Isus, dar nu era vorba deloc de credința mântuitoare. Isus „a zis iudeilor care crezuseră în El: dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii Mei; veți cunoaște adevărul, și adevărul vă v-a face slobozi”. Vă veți dovedi autenticitatea credinței voastre, dacă veți rămâne în cuvântul Meu. Rămânerea este dovada unui început bun; depărtarea, căderea este dovada unui început rău. Domnul Isus a demonstrat acest lucru în câteva minute și i-a împiedicat pe acești falși credincioși să se alăture celor doisprezece. Astăzi, îi felicităm, le dăm o asigurare falsă și împingem mulțimea caprelor în mijlocul oilor; apoi, când vedem că caprele își păstrează behăitul vieții vechi și „cad din credință” (numai dintr-o credință ca a acestor iudei poți să cazi) începem să speriem oile că se află în același pericol.

     Dar de ce se găseau iudeii aceștia în această stare nenorocită? Acum, ei măcar au fost dovediți a fi falși și nu au întreținut o nădejde înșelătoare cu privire la starea lor. Astăzi starea lor e mult mai gravă căci ei se amăgesc pe ei înșiși și mai amăgesc și pe alții (2Timotei 3:13, 2 Petru 2: 12-22). Cum au ajuns în această stare?

     În versetul 37 găsim răspunsul: „… căutați să Mă omorâți, pentrucă nu pătrunde în voi cuvântul Meu”. Numai Cuvântul Lui poate produce credință adevărată; căci „credința vine în urma auzirii iar auzirea vine prin cuvântul lui Hristos”. Dar acești iudei „credeau” și totuși Cuvântul lui Hristos nu pătrundea în ei; deci era imposibil să vină credința care a fost dată sfinților, credința care este darul lui Dumnezeu. Ei nu aveau urechi de auzit, aveau urechi de respins. Aveau dopuri în urechi. Cuvântul trecea pe lângă ei. Și-au construit un zid de apărare dintr-o neprihănire proprie: „suntem sămânța lui Avraam”. Stăteau înaintea lui Isus Hristos, cuvintele Lui erau și încă sunt duh și viață… dacă aceste cuvinte pătrundeau în ei puteau să transforme; să aducă eliberare, viață, rodire. Dar ei erau niște apărători ai neprihănirii lor extrem de ageri. Erau cu ochii în patru ca nu cumva să apară vreo fisură în acest zid.

     Atitudinea pe care o avem față de adevăr spune ce fel de credincioși suntem. Există „credinciosul” cu dopuri în urechi, care lucrează la o neprihănire a lui proprie și se trudește toată viața să lase impresia că este un sfânt și există credinciosul adevărat care are urechi de auzit, inima deschisă, este scârbit de sine și de orice efort omenesc de a câștiga favoarea Domnului; cuvântul lui Hristos pătrunde în el și aduce izbăvire de păcat, viață din belșug și rod veșnic.

     Există speranță pentru așa-zisul „credincios”? Nu și da.

     Nu există nicio speranță dacă continuă să își apere neprihănirea lui și să se împotrivească adevărului. După toată truda care a depus-o o viață întreagă, acum îi rămâne ”așteptarea înfricoșătoare a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți”.

          Da, dacă:

     (1) Se pocăiește. Adică: renunță pentru totdeauna la neprihănirea de sine, capitulează, îngenunchează, recunoaște că este rob al păcatului. Lasă ca securea să fie înfiptă la rădăcina pomului, dărâmă zidul la care el însuși a trudit atâta timp să-l înalțe. Își scoate dopurile din urechi, se aruncă în tărână și spune: „Doamne, ce vrei să fac?”, „ce să fac ca să fiu mântuit?”

     (2) Crede. „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeți în Acela pe care L-a trimes El”. „Oricine crede în El, capătă prin Numele Lui, iertarea păcatelor”.

     „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și eu vă voi da odihnă.”

Crucea Este Ceva Radical

Crucea lui Christos a fost cel mai revoluţionar lucru apărut vreodată printre oameni. Crucea din timpul romanilor nu cunoştea niciun compromis; nu făcea niciodată concesii. Câştiga toate bătăliile omorându-şi oponentul şi reducându-l la tăcere pentru totdeauna. Nu L-a cruţat nici pe Christos, ci L-a ucis ca şi pe ceilalţi. Christos era viu atunci când L-au ţintuit pe acea cruce şi mort atunci când L-au luat jos, şase ore mai târziu. Aceasta a fost prima cruce din istoria creştinismului.

     După ce Christos a înviat din morţi, apostolii au mers să vestească mesajul Lui, iar ceea ce au predicat ei a fost crucea. Peste tot pe unde au umblat în lumea largă, au dus crucea şi au fost însoţiţi de aceeaşi putere nemaipomenită. Puterea radicală a mesajului crucii l-a transformat pe Saul dinTars şi l-a schimbat dintr-un persecutor al creştinilor într-un credincios sensibil şi într-un apostol al credinţei. Puterea ei a schimbat oameni răi în oameni buni. A frânt îndelungata robie a păgânismului şi a schimbat complet întreaga înfăţişare morală şi mentală a lumii vestice.

     Toate acestea le-a făcut şi a continuat să le facă atâta timp cât i s-a permis să rămână ceea ce a fost la început – o cruce. Puterea i-a dispărut atunci când a fost schimbată dintr-un lucru aducător de moarte într-un obiect de înfrumuseţare. Când oamenii au făcut din cruce un simbol, atârnându-şi-o de gât ca o podoabă sau făcându-şi semnul ca un gest magic cu scopul de a alunga răul, atunci a devenit, în cel mai bun caz, o emblemă neconvingătoare sau, în cel mai rău caz, un fetiş pozitiv. În acest fel este venerată astăzi de milioane de oameni care nu ştiu absolut nimic despre puterea ei.

     Crucea îşi atinge scopurile distrugând modul de viaţă al cuiva, al victimei, şi creând un alt mod, modul ei propriu. Astfel, ea face întotdeauna ce vrea. Ea câştigă învingându-şi oponentul şi impunându-şi voinţa asupra lui. Ea domină întotdeauna. Ea nu face niciodată compromisuri, nu stă la discuţii, nu se târguieşte şi nu renunţă la nimic de dragul păcii. Ei nu-i pasă deloc de pace; îi pasă doar să pună capăt opoziţiei cât mai repede.

     Christos a ştiut toate acestea când a spus: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24). Astfel, crucea nu numai că a pus capăt primei vieţi – vieţii vechi – a fiecăruia dintre adevăraţii Lui urmaşi. Ea distruge vechiul tipar, modelul adamic al vieţii credinciosului, şi-i pune capăt. Apoi, Dumnezeu, care L-a ridicat pe Christos dintre cei morţi, îl înviază şi pe credincios şi astfel începe o nouă viaţă.

     Acesta şi doar aceasta este adevăratul creştinism, deşi nu putem să nu observăm marea diferenţă dintre această concepţie şi cea a majorităţii evanghelicilor de azi. Dar nu îndrăznim să ne moderăm poziţia. Crucea stă deasupra opiniilor oamenilor şi la această cruce trebuie să vină în cele din urmă la judecată toate opiniile. Conducătorii superficiali şi lumeşti vor modifica crucea pentru a intra în graţiile enoriaşilor iubitori de distracţie, care vor avea partea lor de spectacol chiar în biserică; dar a face acest lucru înseamnă a curta dezastrul spiritual şi a risca mânia Mielului devenit Leu.

     Noi trebuie să luăm o decizie în legătură cu crucea şi avem de ales între două opţiuni – să fugim de ea sau să murim pe ea. Şi dacă vom fi aşa nesăbuiţi, încât să fugim de ea, vom trăda astfel credinţa înaintaşilor noştri şi vom face din creştinism altceva decât este. Nu ne vor mai rămâne decât nişte cuvinte goale cu care să vorbim despre mântuire; puterea se va îndepărta de noi odată cu îndepărtarea noastră de adevărata cruce.

     Dacă suntem destul de înţelepţi, vom face ceea ce a făcut şi Isus: vom răbda crucea şi vom dispreţui ruşinea ei pentru bucuria care ne stă înainte. Ca să facem acest lucru trebuie să lăsăm ca vechiul nostru mod de viaţă să fie distrus şi reconstruit apoi prin puterea vieţii veşnice. Şi vom descoperi că aceasta e mai mult decât poezie, mai mult decât o dulce cântare şi o înaltă simţire. Crucea va tăia în viaţa noastră acolo unde ne doare mai tare, neţinând cont de noi, nici de reputaţia noastră atent cultivată. Ea ne va învinge şi va pune capăt vieţilor noastre egoiste. Doar atunci ne vom putea ridica în plinătatea vieţii, pentru a pune temelia unui mod de viaţă cu totul nou şi liber, plin de fapte bune.

     Atitudinea schimbată cu privire la cruce pe care o vedem în credinţa creştină modernă dovedeşte nu faptul că Dumnezeu S-a schimbat, nici că Christos a renunţat la cerinţa Lui de a ne duce crucea; ea dovedeşte mai degrabă faptul că creştinismul din zilele noastre s-a îndepărtat de standardele Noului Testament. Atât de mult ne-am îndepărtat, încât singura soluţie este o nouă reformă care să repună crucea în adevăratul ei loc în teologia şi viaţa Bisericii.

A.W.Tozer

Rusalii sau Duhul Sfânt

Sunt zilele de sărbătoare, numită de noi românii, sărbătoarea Rusaliilor. Se spune că este aceeaşi cu sărbătoarea care în Biblie poartă numele de “Cincizecime” sau “Coborârea Duhului Sfânt”.

          Vorbind despre Biserica lui Isus Hristos nu putem să nu remarcăm faptul că momentul coborârii Duhului Sfânt peste apostoli a fost, de fapt, începutul acestei Biserici.

          Mântuitorul Isus Hristos, înainte de înălţarea Lui la cer, le-a spus ucenicilor cuprinşi de întristare, la gândul că se vor despărţi de El: “Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. (Ioan 16:7)”. Vorbea despre Duhul Sfânt care urma să vină. Şi a venit în ziua Cincizecimii şi de atunci încoace a venit peste toţi cei ce au crezut promisiunea Domnului şi au căutat plinătatea Duhului Sfânt.

          Interesant că Domnul Isus spune că este mai bine să vină Duhul Sfânt decât ca El, Domnul Isus, să rămână pe pământ. Cu alte cuvinte lucrarea Domnului Isus s-a încheiat şi ceea ce urmează să vină, lucrarea Duhului Sfânt, este cea mai importantă din viaţa celor ce de acum cred în Domnul Isus. Prin urmare lucrarea Duhului Sfânt este indispensabilă, este de o importanţă crucială, fără ea nu se poate imagina viaţa de credinţă. Un credincios care neglijează lucrarea Duhului Sfânt şi nu îi acordă importanţa cuvenită Îl necinsteşte pe Dumnezeu şi nu acceptă planul Lui pentru Biserică.

          Tocmai pentru că lucrarea Duhului Sfânt este atât de importantă a fost şi este atât de multă confuzie în dreptul ei. Satan a reuşit ca pe unii care nu cunosc lucrarea Duhului Sfânt să-i facă să creadă că o cunosc şi că sunt plini de Duhul Sfânt, iar pe alţii care o caută, să-i ducă pe o direcţie greşită şi să creadă o lucrare de rătăcire. Aş spune că majoritatea creştinilor se află în una din aceste două rătăciri şi puţini cunosc cu adevărat ce înseamnă lucrarea Duhului Sfânt. Să nu uităm că fără o lucrare autentică a Duhului Sfânt nu există o biserică autentică, adevărată. O biserică care nu este călăuzită şi însoţită de Duhul Sfânt, orice pretenţii ar avea, nu este Biserica lui Hristos.

          În vremurile vechi prezenţa lui Dumnezeu, slava Lui, în Cortul Întâlnirii şi apoi în Templu certifica că Dumnezeu aprobă acea lucrare şi însoţeşte poporul. Mai târziu, din cauza păcatului, slava lui Dumnezeu s-a retras şi El nu a mai fost prezent în acele locuri. Dar slujbele au continuat să fie făcute şi oamenii să se amăgească crezând că Dumnezeu este cu ei. Focul, prezenţa Domnului, nu mai era.

          În Noul Legământ focul a revenit prin prezenţa Duhului Sfânt. Peste cei curaţi, care credeau în Domnul Isus Hristos, a coborât din nou prezenţa lui Dumnezeu. Planul Lui este ca acest foc să rămână peste Biserică până la cea de-a doua venire a Domnului Isus. Şi aşa va fi. Doar că Duhul Sfânt nu va fi unde cred cei mai mulţi că este. Din multe adunări El s-a retras, din cauza păcatului. Slujbele au rămas, ritualul este în floare, oamenii se duc la Templul Domnului dar El nu mai este acolo.

          Mulţi zic şi se întreabă, văzând multitudinea de grupări numite creştine: “Care este cea adevărată?”. Răspunsul este simplu: Cea adevărată este cea care crede în Isus Hristos şi unde este prezent focul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt. Cel real, autentic.

        Cum putem şti dacă Duhul Sfânt este prezent sau nu ar necesita un spaţiu prea amplu pentru a analiza acest aspect şi nu aceasta este intenţia mea pentru acest moment. Dar un element la îndemâna tuturor este viaţa, râurile de apă vie care curg din inimile credincioşilor, după cum spunea Domnul Isus Hristos în Evanghelia după Ioan, capitolul 7 de la versetul 37:

          “În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare, şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea. 38  Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

39  Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.”

          Dar să avem grijă! Din cauza păcatului în multe grupări creştine s-a instalat moartea şi focul sfânt a dispărut. Atunci oamenii, deosebit de ingenioşi, au falsificat adevărata bucurie şi adevărata viaţă. Au pus în locul bucuriilor cereşti bucurii fireşti, copiind pe cei din lume. Muzica şi divertismentul au devenit înlocuitori ai Duhului Sfânt astăzi.

          Ce ar fi trebuit să facă cei ce au pierdut bucuria Duhului Sfânt, adică pe Dumnezeu? Să se pocăiască! Să renunţe la păcatul lor! Să se întoarcă la Dumnezeu şi să-şi îndrepte căile! Acest lucru însă era prea greu şi nu plăcea firii. Aşa că au inventat bucuria sufletească în locul bucuriei în Duhul. Care este diferenţa dintre ele? Uriaşă!

          Bucuria sufletească o poţi provoca aşa cum şi-o provoacă cei din lume: prin muzică şi tot felul de activităţi religioase. Cineva spunea că dacă vrei să plângi nu trebuie să te duci la Biserică, du-te la teatru, acolo se plânge mai mult. Sau dacă vrei să trăieşti senzaţii tari du-te pe stadion. Uneori amatorii de sport mor de inimă din cauza emoţiilor.

          Bucuria duhovnicească este diferită. Ea vine doar când coboară Duhul şi El nu vine că agonizăm şi repetăm la nesfârşit câteva cuvinte ci doar dacă ne pocăim şi tânjim după viaţa promisă de Dumnezeu. Prima o putem fabrica, a doua nu, dar o putem imita. Şi aceasta se întâmplă azi. Am văzut aceste lucruri cu ochii mei şi le văd şi azi. Dar oamenii pur şi simplu nu vor să se pocăiască şi nu vor să iasă din felul lor de a fi, din obişnuinţa lor. Scriam odată despre pericolul mare al obişnuinţei.

          Iată despre ce vreau să vă vorbesc şi care este exemplul pe care vreau să vi-l dau, încercând să vă dovedesc că noi oamenii nu vrem să renunţăm la ceea ce ştim că este rău dar deja ne-am obişnuit cu acel lucru. Căutăm scuze şi ne justificăm dar nu vrem să renunţăm. Aceasta este doar un exemplu al îndărădniciei noastre atunci când trebuie să recunoaştem că am greşit şi că trebuie să ne reconsiderăm poziţia şi atitudinea faţă de un anumit aspect. Dacă în privinţa aceasta (vorbesc despre subiectul ce îl voi aborda) nu putem renunţa, nu vom renunţa şi nu ne vom recunoaşte atunci când este vorba despre păcate grave. Aspectul în cauză are legătură cu sărbătoarea despre care vorbim, cea numită “a Rusaliilor”.

          Denumirea acestei sărbători, a Rusaliilor, nu are nimic de-a face cu sărbătoarea “Cincizecimii”, cu coborârea Duhului Sfânt despre care ne vorbeşte Scriptura. Ca să vă conving, dacă încă nu aţi aflat, vă voi da un extras luat dintr-o revistă, articol apărut chiar în aceste zile de sărbătoare naţională. Este vorba despre publicaţia Jurnalul românesc dar aceste date le puteţi găsi în multe alte locuri pe Internet. Sublinierile îmi aparţin.

        “Provenită de la latinescul Rosalia, sărbătoare a trandafirilor când mormintele erau împodobite cu roze, Rusaliile s-au suprapus peste praznicul creştin postpascal al Cincizecimii, devenit Duminica Mare, a Rusaliilor, a Pogorârii Sfântului Duh. Cu origini mitologice, Rusaliile evidenţiază vechi ritualuri de pomenire a morţilor. Este totodată o sărbătoare legată de abundenţa vegetală a verii.

        Sâmbăta dinaintea Rusaliilor, denumită şi Moşii de vară, este consacrată prăznuirii morţilor. Este numită şi Moşii cei Mari sau Moşii Rusaliilor, iar din bătrâni se spune că sufletele morţilor (moşilor) se întorc în lăcaşurile subpământene în Ajunul Rusaliilor, după ce au părăsit mormintele la Joia Mare şi au petrecut Paştile printre cei vii. Ca să îmbuneze sufletele celor răposaţi, femeile dădeau de pomană vase de lut, linguri de lemn, vin, apă, lapte, pâine, flori şi lumânări aprinse. Obiceiul este consemnat atât în Moldova, cât şi în Dobrogea, Muntenia, Banatul de Est şi Oltenia. Ritualul era foarte bine structurat, considerându-se că, prin împlinirea lui, morţii vor fi îmbunaţi şi se vor întoarce în lăcaşurile lor subterane.

          În Muntenia, această rânduială este păstrată şi astăzi. Femeile pregătesc străchini de lut, cumpărate din vreme, de la târguri, în care pun orez cu lapte, aşezând deasupra câteva cireşe şi o lingură de lemn. În acelaşi timp, sunt date de pomană ulcele cu apă, iar la codiţa oalei se aşază câteva flori de iasomie şi frunze de nuc. Blidele sunt împărţite în cimitir, la căpătâiul celor răposaţi, în miezul zilei, după ce preotul încheie la biserică slujba pentru cei adormiţi. Ţăranii nu uită însă să-şi împodobească porţile cu flori de tei sau frunze de nuc, cu rol apotropaic.

          Se spune că în săptămâna dinaintea Duminicii Mari, când vara îşi intră în drepturi, câmpurile sunt pândite de fel de fel de primejdii: furtuni, vârtejuri, grindină, iar oamenii sunt urmăriţi de Rusalii, făpturi mitice, ciudate, stăpâne ale văzduhului, de care bătrânii satelor se tem şi le numesc în fel şi chip: Ielele, Şoimanele, Zânele, Dânsele, Frumoasele, Măiestrele, Milostivele, Împărătesele văzduhului, Fetele Câmpului, Ursoaicele (Ursitoarele). Le spun astfel ca să nu le zică pe nume, să nu le supere. Oamenii în vârstă vorbesc cu teamă despre aceste misterioase femei şi aduc în discuţie legende pe care le ştiu de la moşii lor. Spun că Rusaliile ar fi fost slujnice ale lui Alexandru Macedon şi, după ce au băut apă vie pe furiş, s-au transformat în zâne.

           Alţii spun că Rusaliile sunt bătrâne malefice care-i pedepsesc pe cei care nu le-au respectat sărbătoarea, sluţindu-i, în timp ce o altă legendă vorbeşte despre fetele lui Rusalim Împărat. Rusaliile apar noaptea, înainte de cântatul cocoşilor. Se mai zice că sunt spirite răzvrătite ale morţilor care, după ce au petrecut Paştile cu cei vii, părăsind mormintele la Joimari, nu mai vor să se întoarcă sub pământ. Cu o înfăţişare antropromorfă, îmbrăcate în alb, umblă numai în cete, de obicei în număr impar, 3-5-7 ori 9. Se spune că plutesc şi fâlfâie în aer, însă nu oriunde, ci în preajma fântânilor din răspântii, pe sub streşini sau prin pomi. Sună din clopoţei, din trâmbiţe, bat tobele, joacă şi cântă în cor. Încing hore năvalnice, ca un vârtej, în locuri neumblate, dar şi la răspântii ori în poieni tăinuite, iar pe locul în care au învârtit hora iarba se înroşeşte şi se usucă, în timp ce pământul devine neroditor.

        Spre deosebire de strigoi, Rusaliile populează peisajul mitic românesc doar pe timpul verii, şi nu oricând, ci doar în anumite zile, cunoscute în calendarul popular drept Rusaliile, Săptămâna Rusaliilor, Todorusalii. Locuinţele Rusaliilor s-ar afla prin codri neumblaţi, prin văzduh, pe câmpii, pe ostroave pustii, pe ape mari. Rusaliile se deosebesc de Iele, fiind babe gârbovite şi urâte, în timp ce Ielele au înfăţişarea unor fete frumoase care apar tot noaptea, şi tot vara, însă în perioada altei sărbători, Drăgaica, închinată coacerii holdelor (24 iunie).”

          Vorbind despre Rusalii şi coborârea Duhului Sfânt, nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată la acest aspect, dar vreau să insist asupra faptului că şi într-un caz şi în altul este vorba despre puteri ale văzduhului, puteri supranaturale care coboară peste oameni!

          În cazul coborârii Duhului Sfânt este vorba despre Însuşi Dumnezeu care coboară în inima credinciosului pentru a-l împlini, pentru a-l învăţa, pentru a-l mângâia, pentru a fi cu el, spre binele lui, a omului.

          În cel de-al doilea caz este vorba despre puteri malefice care tot din văzduh vin, din lumea spiritelor, dar ca să facă rău. Tradiţia poporului român este puternică în acest sens şi oamenii chiar cred acest lucru. Interesant! Cum de s-a potrivit data acestei sărbători creştine tocmai cu data unei sărbători păgâne, în care este vorba, şi în una şi în cealaltă, despre coborârea unor puteri ale văzduhului peste oameni? Ce mai contează cum îi spunem!

          Însă să ne imaginăm că nu ştim nimic despre tradiţie dar folosim această expresie: „Vreau Rusalii!” Eşti sigur că se poate întâmpla un lucru bun? Majoritatea, cei cu care am discutat acest aspect, spun: „Eu mă gândesc la Duhul Sfânt chiar şi când spun Rusalii, şi Dumnezeu ştie acest lucru, aşa că nu are ce rău să mi se întâmple”.

          Biblia spune că noi vom da socoteală de fiecare cuvânt nefolositor pe care l-am rostit. Dar atunci de cele total nepotrivite, chiar cu un potenţial pericol, pe care le-am folosit? Noi mărturisim cât de important este cuvântul rostit, ce mare impact are el în lumea spiritelor, ce mari transformări se întâmplă atunci când spunem un cuvânt al credinţei şi totuşi în legătură cu acest aspect, al Rusaliilor, suntem de-a dreptul ignoranţi şi nepăsători. Domnul Isus spunea că este atât de important să cerem Duhul Sfânt, că fără El nu putem, şi noi cerem Rusalii, duhuri care fac rău.

          Când am vorbit prima dată despre acest aspect într-o adunare s-a produs mare tulburare. Şi mai ales că totul a pornit de la o cântare tare îndrăgită de mulţi credincioşi care cântă şi nu ştiu ce cântă. În acea cântare se tot repetă, tulburător de des: „O Duh Preasfânt, dă-ne Rusalii!”. Am spus atunci ceea ce vă spun şi vouă şi am insistat asupra faptului că nu este bine să cântăm acea cântare. Credeţi că nu s-a mai cântat niciodată de atunci? S-a mai cântat. Eu nu am mai cântat-o. Şi am hotărât să nu mai cânt nicio cântare care nu exprimă un adevăr biblic, oricât de frumoasă ar fi acea cântare.

          Fratele Zac Poonen îi întreba odată pe credincioşii din biserica lui dacă ştiu ce înseamnă cuvântul „Osana”, cuvânt pe care îl folosesc de multe ori în cântările lor. Cuvântul nu este un cuvânt de laudă, aşa cum cred aproape toţi, ci este o rugăciune. Provine din două cuvinte evreieşti „hosea” şi „na” (nu sunt sigur că le-am scris corect) şi înseamnă „Mântuieşte-ne, Te rugăm!”. Şi totuşi creştinii folosesc greşit acest cuvânt.

          Acum dacă folosim greşit cuvântul „Osana” nu este mare necaz, pentru că oricum cerem un lucru bun. Dar de ce să-l folosim într-un înţeles pe care el nu-l are? Oare nu putem să punem în locul lui un adevărat cuvânt de laudă? Oare cum sună aşa zisa noastră laudă înaintea lui Dumnezeu dacă noi tot timpul, în loc să-I glorificăm Numele mare şi puterea Lui, spunem: Mântuieşte-ne! Mântuieşte-ne! ? Dar dacă folosim cuvântul Rusalii, care nicicum nu poate avea o conotaţie bună, cred că greşim grav.

          Mă întreba cineva chiar zilele acestea: „Şi atunci cum rămâne cu cântecul acela atât de îndrăgit de pocăiţi şi care se cântă prin toate adunările şi care spune „Doamne, mai vreau Rusalii”? I-am răspuns că oamenii nu ştiu ce cer şi că fac o mare greşeală. Iar cei ce au scris şi promovat cântecul fac un mare rău.

          Nu ştiu cum este cu vremurile de neştiinţă şi cum se raportează Dumnezeu la aceste greşeli, atunci când oamenii nu ştiu că un lucru este greşit. Biblia spune că Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă şi că porunceşte acum tuturor oamenilor, de pretutindeni, să se pocăiască (FA 17:30). Durerea mea însă este mare să văd că atunci când oamenii află nu vor să renunţe, oricâte dovezi le-ai aduce.

          Când am discutat cu un alt frate despre cântecul amintit, îmi spunea: „Ai dreptate dar melodia este tare frumoasă. Hai să schimbăm versurile.” Dar de ce să-i schimbăm versurile? Mai bine să-l lăsăm cu totul la o parte. Avem atâtea cântări minunate, cu adevărat duhovniceşti, pe care nu le prea mai cântăm. De ce să ne ispitim în continuare? Am încercat totuşi să-mi imaginez cum s-ar putea schimba versurile melodiei şi am realizat că nu prea ai cum să schimbi textul acestei cântări, nu se potriveşte dacă vrei să vorbeşti despre Duhul Sfânt, este făcut pentru Rusalii.

          O să mă explic puţin ca să mă înţelegeţi şi mai bine de ce am aceste mari rezerve în legătură cu inspiraţia acestei cântări.

          Să presupunem că oamenii nu ştiu şi nu cunosc aspectele menţionate mai sus, dar Duhul Sfânt ştie! Totul este gol şi descoperit înaintea Lui. Atunci cum ar putea El, Duhul Sfânt, să folosească aşa termeni care intră total în contradicţie. El care a inspirat toată Scriptura fără să facă nici o greşeală, cum de a greşit atunci când a inspirat un cântec? Atunci când Duhul Sfânt este la lucru chiar planurile omului şi gândurile lui se schimbă. Iată ce scria Iuda, fratele Domnului, în epistola lui: „Prea iubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Cu alte cuvinte Duhul Sfânt nu l-a lăsat să scrie despre ce şi-a propus ci l-a silit să scrie despre altceva. Iuda probabil s-a gândit ce lucru deosebit o să facă abordând acest subiect spectaculos: mântuirea de obşte. Dar Duhul Sfânt a zis: Nu. Şi nici azi nu ştim cum stau lucrurile în această privinţă. Pentru că nu era important să ştim.

          Acest cântec, prin priza deosebită pe care a avut-o asupra celor ce l-au ascultat, îmi spune multe. Mai întâi nu pot să nu mă mir văzând atât de puţin discernământ şi nepăsare din partea credincioşilor. Cum putem să îmbrăţişăm cu atât de multă uşurinţă ceva ce nu zideşte şi care ar trebui să ne pună urgent în alertă? Cerem în viaţa noastră ceva ce nici nu ştim ce înseamnă! Şi chiar dacă prin „Rusalii” s-ar înţelege zile în care Duhul Sfânt să coboare, Dumnezeu nu ne-a spus să căutăm zile speciale ci să căutăm chiar pe Duhul Sfânt şi aceasta în fiecare clipă! Cântecul pare duhovnicesc dar nu este.

          În al doilea rând nu pot să nu mă gândesc că dacă am făcut din acest cântec un imn, atunci când ar fi trebuit să ne speriem de ceea ce cântăm, câte altele, pe care ar fi trebuit să le lepădăm, nu le-am primit ca bune.

Prea puţini iau aminte la aceste lucruri şi poate şi de aceea Duhul Sfânt lipseşte dintre noi, sau găsim falsuri.

          M-am bucurat de cei ce conduc o editură care scoate carte creştină şi pe care i-am avertizat în scris despre pericolul folosirii greşite a termenului Rusalii. Am observat, după acea atenţionare, că peste tot în cărţile care au urmat au înlocuit cuvântul Rusalii cu Cincizecime sau Coborârea Duhului Sfânt.

          Mă uit în jur şi caut să văd oameni, creştini, plini de Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă râuri de apă vie, viaţă de sus, pace, bucurie, sfinţenie, discernământ. Dar văd moarte, păcat, tristeţe, frică, îngrijorare, răutate, înşelare. Şi nu îmi este greu să identific dacă este în control Duhul Sfânt sau sunt alte duhuri. Motivele pentru care s-a ajuns aici sunt multe, dar oare faptul că mereu românii cer Rusalii să nu aibă nici o importanţă? Eu cred că are.

Dan Bercian – Radio Unison Zalău