Esti in Familia Potrivita

“Iosif s-a suit .. in cetatea lui David, numita Betleem, pentru ca era din casa si din semintia lui David”(Luca 2:4)

    Trebuie să recunoști că există momente în viața ta când ai dori să te fi născut într-o altă familie. Cineva spunea: “Fericirea înseamnă să ai o familie mare, grijulie, unită – într-un alt oraș!” Cât de greșit! Familia în care te-ai născut nu este un accident. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia: “Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale te cunoșteam, și mai înainte ca să fi ieșit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte” (Ieremia 1:5).

   Avem tendința să ne gândim la familia lui Isus doar în termenii Tatălui Ceresc. Dar El a avut și o familie pe pământ; o familie care nu L-a înțeles întotdeauna. Dumnezeu a fost familia Lui pentru a-L modela și pentru a-L duce mai departe spre destinul Său, în locul unde avea să se nască. “Iosif s-a suit… în cetatea lui David, numită Betleem, pentru că era din casa și din seminția lui David… pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria” (Luca 2:4-6). Observați cuvintele “s-a împlinit vremea”. Nu există coincidențe sau confuzie referitor la calendarul lui Dumnezeu. El face un plan în cele mai mici detalii pentru viețile noastre. El spune: “Eu am spus, și Eu voi implini” (Isaia 46:11).

   Isus a devenit tâmplar pentru că aceasta era meseria lui Iosif, și datorită obligațiilor pe care le avea ca întâi născut, a așteptat până la vârsta de treizeci de ani pentru a-Și începe lucrarea publică. “Ce înseamnă toate acestea”? întrebi tu. Simplu spus, Dumnezeu îți va folosi familia pentru a te pregăti pentru misiunea pe care ți-a dat-o în viață. El te-a așezat acolo pentru a te modela și pentru a te face mai asemănător cu El, prin modele după voia Lui și prin relațiile pline de dragoste. Chiar dacă te-ai născut într-o familie disfuncțională, fără dragoste, El poate transforma blestemul în binecuvântare pentru că te iubește (Deut. 23:5).

“Mâniați-vă și nu păcătuiți” (Efeseni 4:26)

    Dumnezeu nu ne neagă dreptul la emoții, dar ne face responsabili pentru modul în care le administrăm. De pildă, nu este niciodată acceptabil să abuzezi de cei pe care Dumnezeu i-a încredintat în grija ta. Pavel a spus: “Mâniati-vă si nu păcătuiți… și să nu dați prilej diavolului”. Nimic nu-l satisface pe Satan mai mult decât să aibă o portiță în căminul tău, pe care să-l transforme apoi într-un iad. Și de fiecare dată când intri într-o dispută pierzi teren în favoarea lui. Cuvintele usturătoare nu-și au originea într-o judecată sănătoasă. Solomon a spus: “…cine se aprinde iute, face multe prostii” (Proverbe 14:29). Cheia stăpânirii mâniei este găsirea unor modalități de a o exprima, care să nu ducă la o explozie.

     Este normal să-ți împărtășești sentimentele, dar trebuie să o faci în maniera potrivită. La urma urmelor problema nu este cine are sau nu dreptate (sau cine poate să strige mai tare), ci este găsirea celei mai potrivite soluții pentru toți.

    Nimeni nu poate fi ceea ce dorește să fie tot timpul. Este imposibil să ai o relație pe termen lung plină de iubire fără să înveți să accepți slăbiciunea umană. Așa că în loc să stăruiești asupra neajunsurilor celuilalt, concentrează-te pe tăria voastră colectivă ca familie.                                                                                        

 JIU

Esti o Persoana Accesibila?

Roada Duhului, dimpotrivă, este… bunătatea, facerea de bine… blândețea” (Galateni 5:22-23)

John Maxwell scrie: “Mai devreme sau mai târziu, omul, dacă este înțelept, descoperă că viața este un amestec de zile bune și rele, biruință și înfrângere, dăruire și pierdere. El învață că nu merită să pui totul la suflet și să bagi totul în seamă. El învață că cel care își pierde cumpătul de obicei pierde. El învață că atitudinea sfidătoare este cea mai ușoară modalitate de a intra în necaz, că cea mai sigură modalitate de a dobândi un nume rău este să răspandești bârfe despre alții, că loviturile asupra altcuiva au un efect de bumerang și că nu contează al cui este meritul atâta timp cât lucrul este făcut. El învață că majoritatea celorlalți sunt la fel de ambițioși ca el, că sunt la fel de deștepți ca el, că strădania și nu istețimea este cheia succesului. El învață că nimeni nu poate ajunge primul de unul singur, că doar prin contopirea eforturilor se ajunge la lucruri mai bune.

Pe scurt, el își dă seama că “arta de a reuși” depinde 98% de comportamentul său față de ceilalți”.

Deci, cum este în cazul tău? Domnul Isus a spus: “Luați seama, deci, la felul cum ascultați” (Luca 8:18). Când a fost ultima dată când cineva ți-a adus vești pe care nu doreai să le auzi? Sau când cineva nu a fost de acord cu tine? Sau când cineva s-a certat cu tine? Cât de accesibil ai fost?

Oamenii accesibili manifestă următoarele trăsături caracteristice:

1) Căldură personală; ei ii iubesc pe oameni cu adevarat. Cineva spunea: “Iubesc omenirea, dar nu-i suport pe oameni”. Nu este suficient să-i iubești teoretic pe oameni, trebuie să emani căldură față de cei cu care te întâlnești în fiecare zi;

2) Starea lor de spirit este constantă. Ai lucrat cu cineva a cărui stare de spirit este când sus când jos? Nu știi niciodată cum va fi. În contrast, oamenii accesibili sunt echilibrați și previzibili. Ei au de fapt aceeași stare de spirit de fiecare dată când îi întâlnești;

3) Sensibilitate față de sentimentele oamenilor. Deși oamenii accesibili sunt statornici emoțional, aceasta nu înseamnă că așteaptă ca și ceilalti să fie la fel. Ei recunosc faptul că oamenii buni au zile rele; în consecință își acordează starea lor de spirit la sentimentele celorlalți și își adaptează modul de a se raporta la ei;

4) Înțelegerea slăbiciunii umane și expunerea slăbiciunii proprii. Exprimă o părere proastă despre tine ocazional și prietenii tăi vor vedea că știi cum să spui adevărul. Oamenii accesibili sunt cinstiți în privința abilităților lor; dar și a neajunsurilor lor. Ei îmbrățișează vechiul proverb care spune: “Ferice de cei care pot râde de ei înșiși, căci ei se vor amuza neîncetat”. Și pentru că își recunosc propriile greșeli, ei nu au nici o problemă în a îngădui și altora să aibă defecte;

5) Abilitatea de a ierta și de a cere iertare. Chiar daca nimic din ceea ce facem nu este lipsit de greșală și nimic din ceea ce realizam nu este lipsit de o măsură a finitului și a imperfecțiunii pe care o numim umanitate, noi suntem izbăviți prin iertare.”

Edited by JIU

Câţi copii trebuie să aibă un cuplu de creştini?

De mai multe ori am primit scrisori prin care eram întrebat care este părerea mea în legătură cu naşterea de copii. Am constatat că mulţi credincioşi, în special femei, se confruntă cu o anumită nesiguranţă atunci când vorbesc despre acest aspect şi ar dori să ştie exact cum stau lucrurile, din perspectivă biblică. Chiar dacă ar părea un subiect neînsemnat sau uşor de abordat, sau lipsit de importanţă, atunci când te apleci asupra lui afli că nu este chiar aşa. Subiectul este unul cât se poate de serios şi cu implicaţii multiple, atât din perspectivă pământească, trecătoare, cât şi din cea a veşniciei. Cu puţin timp în urmă mi-a ajuns în mână o carte publicată de editura Perla Suferinţei şi intitulată „Acei metodişti uimitori”, carte scrisă de A.W.Tozer. Trebuie să spun că am rămas profund impresionat de ceea ce am citit şi am fost motivat la o căutare mai adâncă şi mai profundă după Dumnezeu. Consider că a citi despre marii oameni ai lui Dumnezeu care au trăit înaintea noastră şi care au sfârşit cu bine alergarea lor pe acest pământ este un exerciţiu mult mai folositor decât multe alte lucruri pe care creştinii le fac azi. Din nefericire azi se citesc mai mult cărţi scrise de autori contemporani care, mulţi dintre ei, nu doar că nu au nimic de învăţat dar care învaţă lucruri care nu ar trebui primite de creştini şi care duc la confuzie şi chiar lepădare de adevărul lui Dumnezeu. Autorul aduce în lumină acel exemplu minunat de trăire şi lucrare creştină al fraţilor Wesley, John şi Charles. Viaţa lor s-a desfăşurat între anii 1700 – 1800. Vorbind despre Charles Wesley autorul scrierii despre care am amintit apreciază că nu a fost un alt compozitor de imnuri creştine mai mare ca şi el, în afară de regele David cel inspirat, iar fratele său John a fost unul dintre cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu, lucrarea sa fiind cu greu egalată de vre-un alt slujitor. Scopul acestor rânduri nu este de a scoate în relief lucarea făcută de cei doi (cei dornici să afle acest lucru să citească cartea la care fac referinţă) ci de a insista pe ceea ce au făcut părinţii lor, în special mama lor, Susanna Wesley. Perioada în care cei doi fraţi au venit pe lume nu a fost deloc prielnică, am spune noi, pentru Evanghelie sau pentru naştere de copii. Clerul era corupt şi vândut, se făceau afaceri cu slujbele bisericeşti, iar starea oamenilor de rând era deplorabilă din punct de vedere spiritual, ajungându-se la o stare de decădere morală fără precedent. Şi nici condiţiile economice nu erau favorabile, sărăcia şi lipsurile materiale erau la ordinea zilei. În aceste condiţii, după cum vedem azi lucrurile, nu ar fi fost recomandat ca o familie să aibă mulţi copii. Dar în familia Wesley lucrurile stăteau cu totul altfel. Charles şi John erau doar doi dintre cei optsprezece copii care s-au născut în familia lor. Şi trebuie remarcat faptul că John era al paisprezecelea iar Charles era ultimul, al optsprezecelea!

Autorul cărţii subliniază faptul că ar fi fost o mare pierdere pentru omenire, pentru Împărăţia lui Dumnezeu dacă este îngăduit să spunem aşa, dacă Susanna Wesley, după al treisprezecelea copil, ar fi spus că sunt şi aşa prea mulţi copii în familia lor şi că nu mai este cazul ca şi alţii să vină pe lume. Şi motive ar fi fost suficiente să spună aşa, pe lângă toate cele enumerate mai sus fiind şi faptul că avea o sănătate şubredă. În privinţa copiilor Dumnezeu nu a dat porunci ca să spună câţi să facă fiecare cuplu. El a spus doar: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Geneza 9:7). De-a lungul istoriei a avea mulţi copii era considerat o adevărată binecuvântare de la Dumnezeu şi abia în ultimii ani perspectiva s-a schimbat. Au fost mai mulţi factori care au dus la schimbarea perspectivei. Unul dintre aceşti factori a fost dorinţa de emancipare a femeii şi drepturile pe care le-a primit pentru a fi independentă. Mişcările feministe, care păreau a fi bune în esenţa lor, au dus de fapt la degradarea societăţii, din perspectiva lui Dumnezeu. Femeia a început să devină independentă şi să aibă pretenţia de a fi la acelaşi nivel cu bărbatul, în orice sferă a vieţii şi în orice domeniu de activitate. Cariera ei a ajuns să fie pe primul plan iar familia să fie neglijată sau chiar abandonată. Dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani şi căutarea unui confort material cât mai ridicat a fost un alt motiv care a avut ca şi consecinţă limitarea numărului de copii considerându-se că un număr ridicat de copii ar reduce confortul părinţilor. S-a ajuns azi până acolo încât există grupuri (şi care sunt deosebit de influente până la cele mai înalte nivele) care militează pentru reducerea drastică a numărului populaţiei Pământului, invocând diverse motive. Un experiment care azi se dovedeşte a fi total nefericit şi care va avea consecinţe negative asupra structurii populaţiei din această ţară, cu efecte asupra economiei, a fost efectuat în China atunci când a fost promulgată o lege prin care se interzicea ca o familie să aibă mai mult de un copil. Am înţeles că azi, după mulţi ani în care a existat această interdicţie, autorităţile statului recunosc că a fost o greşeală şi caută a se reveni asupra acestei legi. Nu este lipsit de importanţă faptul că o astfel de lege a fost dată într-un regim comunist; comunismul a luptat întotdeauna împotriva lui Dumnezeu şi o face şi azi. Aşa cum spuneam confortul material este una dintre principalele cauze pentru care oamenii azi nu mai fac copii. În ţările dezvoltate există chiar cartiere destinate doar oamenilor în vârstă, cartiere în care este interzis accesul copiilor, pentru a nu produce deranj celor ce locuiesc acolo. Am fost în astfel de locuri şi le-am văzut cu ochii mei. În acele ansambluri de locuinţe sunt create tot felul de facilităţi pentru rezidenţi, un mic rai pe pământ, iar cei ce ar putea deranja, copiii bunăoară, nu sunt bineveniţi.

Apostolul Pevel îi scria lui Timotei despre vremurile din urmă (2 Timotei, capitolul 3) şi îi spunea că în vremurile din urmă vor fi vremuri grele. Principalul motiv pentru care vremurile vor fi grele şi care apare în capul de listă atunci când apostolul descrie cum vor fi aceste vremuri, caracteristicile lor, este că „oamenii vor fi iubitori de sine”.Va fi greu spre finalul omenirii pentru că oamenii se vor iubi pe ei mai mult ca niciodată. Dragostea de sine duce la ură faţă de cei care ne-ar putea strica confortul, ură faţă de oameni evident, ură faţă de copii. Priviţi în jur şi vedeţi că tocmai se întâmplă acest lucru. Ne temem că cei de lângă noi ne-ar putea face nefericiţi. Nimeni nu vrea să fie deranjat, nici măcar cu un cuvânt. Din această cauză nici propovăduirea Evangheliei nu va mai fi permisă pentru că Evanghelia are de-a face cu păcatul şi dacă îi spui unui om că este păcătos el se va simţi ofensat. I-ai stricat buna dispoziţie, chiar şi în adunare unde el vine „ca să se simtă bine”. Aşa s-a şi exprimat o tânără care a ajuns anul acesta în Bruxelles pentru o perioadă de trei săptămâni ca să participe la nişte cursuri de vară. La aceste cursuri au fost invitaţi tineri din mai multe ţări, printre care şi din România. O tânără din România care a participat şi ea la aceste cursuri şi care este creştină, într-o discuţie cu persoana despre care vorbesc, i-a mărturisit acesteia Evanghelia, vorbindu-i şi despre păcat. Acest lucru însă i-a produs acelei tinere o mare tulburare reproşindu-i tinerei creştine din România că aceasta s-a purtat cu ea într-un mod care a ofensat-o şi prin care i-a stricat buna dispoziţie. Să nu mai spun că ea se considera a fi creştină. Dragostea de sine se manifestă şi prin faptul că unii părinţi îşi doresc copii pentru ca ei, părinţii, să nu fie singuri şi pentru a avea pe cineva care să-i ajute la bătrâneţe. Aţi ajuta părinţii în vârstă este cu adevărat o datorie şi un creştin trebuie să facă şi va face acest lucru. Dar a pune problema în acest fel tot egoism şi dragoste de sine se numeşte. Singura preocupare a părinţilor creştini pentru copiii lor trebuie să fie ca aceştia să se dedice în totalitate pentru Hristos. Un părinte creştin nu trebuie să-i dorească altceva copilului său decât ca acesta să trăiască şi să moară, dacă trebuie, pentru Hristos. Dacă scopul pentru care am adus copiii pe lume este ca ei să aibă grijă de noi atunci nu vom accepta ca ei să-şi pună viaţa în pericol, de dragul lui Hristos. Cu fiecare an care trece, pe măsură ce Dumnezeu este tot mai respins de către omenire, constatăm că se duce o luptă feroce împotriva naşterii de copii. Avortul a ajuns deja un drept pentru orice femeie şi pe măsură ce minorităţile sexuale primesc tot mai multe drepturi, în ţările dezvoltate, naşterea de copii este un fenomen tot mai rar. Cineva a citit pe o cană de ceai următoarele slogane: „Salvaţi balenele de la moarte!” iar pe cealaltă parte a cănii scria: „Femeia are drept la avort!”… Nu se poate să nu vedem că ceea ce se întâmplă azi este în totală contradicţie cu voia lui Dumnezeu în privinţa naşterii de copii. Prin urmare fiecare trebuie să decidă dacă va merge pe calea lumii sau pe calea lui Dumnezeu.

Dar mai există un aspect care este neglijat chiar de către creştini, pentru că ceilalţi nici nu se gândesc la el. Mulţi creştini se întreabă: să facem sau nu copii, mai mulţi sau mai puţini? Şi după ce au primit o încredinţare în inima lor procedează după încredinţarea pe care au primit-o ca şi cum aceasta ar fi fost totul. Dar nu aceasta este totul ci, aş putea spune că o parte foarte importantă, o mare responsabilitate, abia de acum începe pentru cei ce au hotărât să aibă copii. Ce vei face cu copiii pe care i-ai primit este un lucru de o importanţă covârşitoare. Susanna Wesley nu a fost o femeie de succes, aşa cum înţelege lumea astăzi. Despre ea feministele de azi ar spune că a fost o ratată. Dar ea a fost instrumentul prin care Dumnezeu şi-a pregătit slujitorii. Susanna Wesley a fost una dintre cele mai mari femei care au trăit pe acest pământ pentru că ea a dat lui Dumnezeu oameni de o valoare deosebită, uriaşi ai lui Dumnezeu, oameni care au influenţat destinul veşnic al multor oameni şi care L-au proslăvit pe Dumnezeu, glorificându-I Numele şi dărâmând întăriturile şi redutele lui Satan. S-a spus despre Susanna Wesley că „deşi nu a predicat niciodată, nu a publicat nici o carte (nn. deşi a scris destul de mult) şi nu a fondat nici o biserică, ea este cunoscută ca şi „mama metodismului”. De ce? Pentru cei doi băieţi ai ei, John şi Charles, care, conştienţi sau nu au aplicat în viaţa lor exemplul şi învăţăturile din circumstanţele şi felul de viaţă pe care l-au văzut în casa lor”. Din nefericire chiar părinţii creştini care au copii nu mai sunt preocupaţi să-i crească pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Majoritatea părinţilor creştini le doresc copiilor lor un mare rău, fără să-şi dea seama de aceasta. Tot ce îşi doresc ei pentru copiii lor este ca aceştia să fie nişte creştini mediocri, de duzină, care să ajungă să facă un botez, să mai meargă la biserică din când în când, să mai cânte câte o cântare, să mai meargă la câte o conferinţă de tineri (deşi mai bine ar fi să nu-i lase la multe aşa zise conferinţe creştine de tineri), care să mai spună câte o rugăciune şi să nu facă prostii mari ca să nu aducă părinţilor ruşine şi să le strice bunul lor nume. Şi cam la atât se limitează viaţa de credinţă a multora, uneori nici chiar la atât. Se consideră că dacă au o mărturisire de credinţă, dacă au făcut un botez şi mai participă la slujbele din adunări, sau mai merg pe la vreo conferinţă de tineri, atunci sunt spirituali. Ori ei s-ar putea să fie tot atât de departe de Dumnezeu, şi majoritatea chiar sunt, ca şi prietenii lor nepocăiţi. Nu prea mai găseşti părinţi creştini care să aibă ca principală preocupare a lor creşterea copiilor pentru Dumnezeu, dar într-un mod radical. Adică prioritar pentru aceşti copii să fie Împărăţia lui Dumnezeu nu împărăţia lumii.

Cei mai mulţi creştini îşi doresc pentru copiii lor ceea ce îşi doresc şi cei din lume: să fie apreciaţi în mediul în care se află, să fie primii la fotbal, să ajungă oameni de succes, să câştige mulţi bani, să câştige titlul de miss boboc, să fie cei mai bine îmbrăcaţi, cei mai frumoşi, să fie sănătoşi, etc. Pe lângă toate acestea părinţii nu uită să le spună copiilor că dacă ei nu ascultă de Dumnezeu atunci Dumnezeu nu îi va ajuta în cele pământeşti. Şi, în cele mai multe cazuri, totul se limitează la pământ şi la o existenţă efemeră. Cred că cei mai mulţi creştini aşa pun problema, iar rezultatele se văd. Nu mai găsim Johni şi Charleşi Wesley care să întoarcă lumea cu susul în jos, care să dărâme întăriturile duşmanului şi care să trăiască numai pentru Dumnezeu. Nu avem astfel de oameni pentru că nu mai sunt mame aşa ca Susanna Wesley. O capcană a duşmanului pe care am sesizat-o şi de care se foloseşte este ideea care se vehiculează foarte mult, în special în anumite grupări creştine, cum că Dumnezeu ne vrea „cap nu coadă”. Pornind de aici părinţii creştini şi-au făcut un scop în viaţă în a-şi vedea copiii realizaţi din punct de vedere material sau profesional, considerând că acesta este un semn al binecuvântării lui Dumnezeu, credinţa copiilor lor şi preocuparea pentru o relaţie vie cu Dumnezeu rămânând pe plan secundar, aşa cum spuneam un minim de efort religios considerându-se a fi suficient. Prin urmare tot ceea ce este mai bun în aceşti copii, elanul lor, tinereţea, capacităţile lor intelectuale şi fizice se pun în slujba realizării de sine şi, dacă mai rămâne ceva i se dă şi lui Dumnezeu. Şi acest lucru este considerat ca normal şi justificat, când, de fapt, nu este. Dumnezeu nu vrea resturi ci vrea totul. La Proverbe 23 cu 26 scrie: „Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele.”Iar în Psalmul 119 versetele 35-37 scrie: „Povăţuieşte-mă pe cărarea poruncilor Tale, căci îmi place de ea.

Pleacă-mi inima spre învăţăturile Tale, şi nu spre câştig! Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta!” . Copiii care pornesc pe drumul vieţii cu o perspectivă greşită, ajutaţi fiind şi de părinţi, ajung, în cele mai multe cazuri, oameni care iubesc lumea şi trăiesc pentru ea iar Dumnezeu are, pentru ei, rolul de a veghea ca ei să-şi poată duce la îndeplinire planurile egoiste şi care îi au pe ei în centru. Poate fi o nenorocire mai mare? Sunt pentru educaţie şi Susanna Wesley a avut grijă ca odraslele ei să primească o bună educaţie, dar nu acesta fost scopul suprem şi final, aşa cum se întâmplă azi. Recent am citit biografia unui alt mare om al lui Dumnezeu, contemporan cu noi, care de curând şi-a încheiat alergarea lui pe acest pământ: Leonard Ravenhill. El a predicat Evanghelia de la 15 ani până la vârsta când a murit, la 83 de ani, cred. A fost unul care a călcat efectiv pe urmele lui John Wesley. Spunea că John Wesley a străbătut Anglia în lung şi-n lat ca să predice Evanghelia călare pe cal dar el, Leonard, a străbătut Anglia pe jos, mergând din sat în sat împreună cu alţi tineri de vârsta lui şi predicând aceeaşi Evanghelie a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cum de s-a putut acest lucru? Cauza principală a fost tot o mamă evlavioasă.

Când Leonard a venit pe lume, imediat după ce mama sa l-a născut, aceasta şi-a pus mâinile peste el şi s-a rugat cam aşa: „Doamne fă din acest copil un predicator sau mai bine ia-l de pe pământ chiar acum”. Şi la circa două ore după ce l-a născut l-a înfăşurat într-un pled şi s-a dus cu el la o strângere de rugăciune. Astfel că el putea spune mai apoi că a participat la o rugăciune cu fraţii pe când avea doar două ore. Problema nu este doar câţi copii poate avea un cuplu azi ci ce face acel cuplu cu copiii care s-au născut în casa lor. Şi totuşi nu pot să nu mă gândesc că dacă părinţii Wesley s-ar fi oprit la al treisprezecelea copil, sau la al şaptesprezecelea, cât de săraci am fi fost astăzi şi cât de mulţi oameni care azi se bucură în cer ar fi ars în iad, în chin veşnic, fără nădejde şi speranţă, condamnaţi pentru totdeauna, dacă nu ar fi fost aceşti doi mari oameni ai lui Dumnezeu care să-i conducă la Hristos. Dar merg un pas mai departe şi vă fac cunoscut faptul că Susanna Wesley, mama lui John şi Charles, a fost al douăzecişicincilea copil al familiei în care s-a născut, ultimul! Putem merge pe firul aceluiaşi raţionament şi putem spune că dacă părinţii ei ar fi spus, după al douăzecişipatrulea copil, că este destul, atunci Susanna nu s-ar fi născut şi nu s-ar fi născut John şi Charles, şi lucrarea nu s-ar fi făcut, multe sute de mii oameni azi ar fi în iad iar noi, ca şi creştini, am fi mai săraci… Câţi copii trebuie să nască un cuplu creştin? Este greu de spus. Numai Dumnezeu ştie ce va fi următorul şi ce planuri are El cu un copil care, poate, nu mai este dorit de nimeni.

Dar se mai pune o întrebare: Sunt căminele creştinilor azi locul în care Dumnezeu poate trimite un copil, ştiind că acei părinţi îl vor creşte pentru Dumnezeu şi vor face din el un slujitor al Dumnezeului Preaînalt?

Dan Bercean – Radio Unison Zalău

Lauda mea e pentru Împăratul!

Şi El a răspuns: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.”       Luca 19:40

Ucenicii Domnului Isus își dovedesc statutul de reprezentanți ai Marelui lor Domn și Învățător prin faptul că îL laudă și-L vestesc în orice împrejurare. Ei nu au pauză în această lucrare ci prin întreaga lor ființă, când stau și când umblă, când tac sau când vorbesc, ziua și noaptea ei laudă și înalță pe Mântuitorul și Domnul lor. Aceasta este viața lor normală. Dacă nu trăiesc așa, ceva s-a întâmplat: boală spirituală, adormire spirituală sau stare de păcat.

Credinciosul intră în Legământul Domnului Isus printr-un angajament personal în care spune: ”Doamne Isuse, de azi înainte Te voi urma oriunde vei merge și te voi asculta în toată voia Ta”.

Isus acceptă această hotărâre bună. Întrebarea se pune, cum ne-o împlinim?

Un ucenic adevărat al Domnului Isus trebuie să laude necurmat pe Dumnezeu, pe Mântuitorul său, pentru că aceasta este chemarea lui pe pământ, după cum spune psalmistul: ”Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea.”(Psalmul 34:1)

Dumnezeu nu se lasă fără martori pe pământ ci Își ridică slujitori chiar și dintre lucrurile neînsuflețite. Pietrele din versetul acesta pot fi cei din categoria celor ”din urmă” (Matei 19:30; 20:16), care au avut o inimă de piatră, dar care s-au trezit la glasul adevărului. Ei încep să laude pe Mântuitorul lor pretutindeni, fără teamă sau rușine.

A lăuda pe Împăratul Isus Christos, este una din roadele credinței și dragostei adevărate.

Numai cel ce este o ”făptură nouă” (Gal.6:15) în Christos, Îl va lăuda pe Dumnezeu, Făcătorul lui și pe Domnul Isus Christos, Mântuitorul și Domnul lui din toată inima.

Lauda mea e pentru Împăratul
Nimeni nu-i ca EL așa frumos
Sfânt și bun a fost și nu e altul 
Ca al meu Mire drag, Isus Christos!

NM (adaptare JIU)

Cui ne mărturisim?

  Una din marele probleme cu care ne confruntăm ca și copii ai lui Dumnezeu este cea a mărturisirii păcatelor. Este deja o realitate că oricât ne-am strădui nu putem să depășim barierele care ne separă. Greșesc față de un frate, mi-e greu să recunosc în fața lui, dar îl rog pe Dumnezeu să mă ierte, considerând că am rezolvat problema. Mai apoi, continui să slujesc ca și cum nu s-a întâmplat nimic.

       Cred că astfel de atitudini ne sunt cunoscute celor mai mulți dintre noi. Înaintea noastră însa apostolul Pavel îl atenționează pe Timotei asupra calităților creștinilor din zilele ce vor veni, cu precădere cele despre care Duhul spune “lămurit”. Unde sunt toți aceștia oare? Chiar se referă la membrii Bisericii? Cei cu formă de evlavie dar fără o cunoaștere a puterii lui Dumnezeu sunt oare printre noi?

       Dacă spunem că nu sunt, înseamnă că luam și noi din Scriptură doar ceea ce ne convine, considerând că cele două epistole adresate lui Timotei fac trimitere doar la alții nu și la noi, pentru că dacă ar trebui să ni le asumăm și să acționăm în consecință, fără a ține cont de tradiție și de bune relații, altfel ar arăta adunările noastre. Altarele noastre sunt secate pentru că nu mai avem nevoie de pocăință.

Am ajuns să predicăm altora dar noi nu ne deosebim cu nimic față de cei ce-și spun creștini și îngroașă rândurile căii largi.

       Ce au ei și noi nu avem? Ce fac ei și noi nu facem? Ne-am însușit modul lor de închinare, de programare a serviciilor, de ținută, de vorbire…

       Oare când ne oprim? Când Îl vom repune pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la locul lui ca Să-și facă El Lucrarea, să dovedească El lumea în ceea ce privește păcatul, și să descopere El lucrurile viitoare?

       Cel care este tatăl minciunii, maestrul falsului, își continuă opera nestingherit atâta timp cât noi continuăm să substituim Lucrările lui Dumnezeu.

       Una din acestea este altarul mărturisirii. Iacov ne îndeamnă în epistola lui: ”Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi.” Apostolul Ioan ne spune ca ”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.”

       Ducem lipsă pentru că nu creștem în învățătura apostolilor, în rugăciuni și frângerea pâinii. Trebuie să ajungem la acel nivel în care lipsa unuia (nemotivată) dintre noi la închinare provoacă perturbare în tot trupul, responsabilizarea venind în mod firesc. Ne întoarcem greu înapoi, sunt ani care ne-au pecetluit caracterul, dar oare merită să pierdem din vedere răsplata? Domnul așteaptă de la noi ascultare și mai puțin jetfe pentru că nu-L impresionează.

       Să ne întoarcem unde L-am lăsat, să ne cerem iertare, să ne mărturisim păcatele și să-L rugăm să nu ne facă după cum merităm.

       Domnul se întreaba retoric, dacă la venirea Lui ”va mai găsi credință“. EL știe răspunsul, dar întrebarea este pentru cercetarea noastră.

       Dacă credem că lucrurile merg bine, atunci nu avem a schimba nimic, dar dacă vedem că nu merg bine ar trebui să ne oprim și să ne repoziționam ca Biserică răscumpărată de Christos, spre Calea cea îngustă. Iar verificarea vine de la sine: cine vrea să trăiască în evlavie va avea parte de prigoniri.

       Nu se spune din ce parte vin progonirile.

       Domnul și numai Domnul să fie slăvit. Amin                                               

JIU

Vedere In Intuneric

“Cine dintre voi se teme de Domnul… și umblă în întuneric?” (Isaia 50:10)

Dumnezeu ne promite pace, dar nu ne promite o călătorie liniștită sau imunitate față de problemele vieții. Biblia spune că e posibil să “te temi de Domnul și totuși să umbli în întuneric”. Iată ce citim în Biblie:

a)     Iov a avut o viață exemplară și totuși a pierdut tot ce avea. Necăjit și uimit, el a strigat:

“Mi-a tăiat orice ieșire, și nu pot trece; a răspândit întuneric pe cărările mele” (Iov 19:8);

b)    Ieremia, dupa ce a predicat unui popor razvratit care l-a batut si l-a trimis la inchisoare, a spus:

“O!… de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, aș plânge zi și noapte pe morții fiicei poporului meu!” (Ieremia 9:1);

c)     Pavel a suferit atât de mult încât “nu mai trăgeam nădejde de viață” (2 Corinteni 1:8).

Credinta este ca pelicula de film. Se revelează în întuneric. Întunericul ne face să ne sprijinim pe Dumnezeu așa cum nu am face-o în mod normal. Adevărul este că dacă credința noastră nu ar fi încercată niciodată, nu am fi motivați să-L urmăm pe Dumnezeu și să ne apropiem de El.

Un om al lui Dumneze scria: “Când întunericul pare să-I ascundă fața, mă odihnesc în harul Său mereu același. Când totul în jurul meu se prăbușește, El este toată nădejdea și statornicia mea. Pe Christos, stânca cea tare mă sprijin, căci orice alt sol este un nisip mișcător”.

Este ușor să-L lauzi pe Dumnezeu când ești sănătos și când facturile îți sunt plătite. Doar când lumina devine brusc întuneric îți dai seama ce este credința și în ce ți-ai pus cu adevărat încrederea. În astfel de perioade ne putem dezvolta vederea în întuneric!

“Îți voi da visterii ascunse, bogății îngropate..” (Isaia 45:3)

Uneori Dumnezeu nu ne spune de ce”, pentru că El dorește să știm „cine”. În Psalmul 23, David trece de la vorbirea despre Dumnezeu: “Domnul este Păstorul meu” la vorbirea cu Dumnezeu: “Căci Tu ețti cu mine”. Ce s-a întâmplat între cele două momente? David a învățat că indiferent cât este de întunecată calea, Domnul este cu noi și ne călăuzește. El a descoperit că este mai bine să mergi prin vale cu Dumnezeu decât să fii pe vârful muntelui singur. Dumnezeu nu ne luminează cărarea totdeauna dinainte, dar El promite: “Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca” (Isaia 43:2). Când simți că te scufunzi sau că problema te depașește, invocă promisiunea aceasta!

Iov avea multe întrebări fără răspuns, dar când a început să înțeleagă diferența dintre motiv și relație, el I-a spus lui Dumnezeu: “Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut” (Iov 42:5). Când nu reușești să găsești motivul, încrede-te în relație. Dumnezeu nu te va dezamăgi.

Contrar părerii pe care s-ar putea să o ai, întunericul nu este totdeauna lucrarea diavolului. Uneori el este cea mai bună unealtă de lucru a lui Dumnezeu. “Într-a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare. Când L-au văzut ei umblând pe mare au rămas uimiți și înmărmuriți” (Marcu 6:48-51). Ajungi să-L cunoști pe pe Domnul când treci prin furtună împreună cu El. Psalmistul a spus: “noaptea strălucește ca ziua, și întunericul ca lumina” (Psalmul 139:12). Așa că în loc să fugi de probleme, cere-I lui Dumnezeu să-ți dezvolte vederea în întuneric pentru a-ți arăta “visterii ascunse, bogății îngropate”.

Adaptare JIU

Schimbări Subtile în Societate – (2)

1 Timotei 4:1-2

După cum se poate vedea prin decizia luată de Curtea Supremă a Statelor Unite pe data de 26, Iunie 2015, în care 5 din cei 9 membrii a Curții Supreme au decis că toate cele 50 de state din SUA trebuie să permită celor de acelasi gen (bărbat-bărbat și femeie-femeie) să primească acte de cununie ca și celor de gen opus bărbat-femeie), societatea în care trăim a pornit foarte rapid pe drumul care poate duce la limitarea drepturilor credincoșilor în SUA.

Așa cum s-a menționat în primele două articole, societatea în care trăim s-a schimbat foarte mult. În primele două articole am explorat pașii pe care societatea noastră deja le-a parcurs. Acești pasi sunt (1) atac asupra adevărului Scripturii, (2) Redefinire moralității și a normelor sociale. În articolele viitoare vom explora alte trei aspecte care au loc și vom vedea, de fapt, că societatea în care trăim a devenit o societate păgână. Aceste trei aspecte sunt (3) Promovarea toleranței, (4) Intoleranța, iar apoi (5) ridiculizarea și persecuția celor care nu se lasă transformați de sistemul societății.

Întrebarea actuală pentru noi ar trebui să fie: ce vrea Dumnezeu să facem noi în societatea în care trăim? Este clar că noi nu suntem din lume (Ioan 17:14). Tot atât de clar este că de-și nu suntem din lume, Mântuitorul Isus Christos ne-a lăsat în lumea aceasta. El nu ne i-a din lumea în care Ne-a pus. (Ioan 17:15). Dacă trăim în lumea aceasta păgână, este clar că Dumnezeu vrea ca prin noi să influențeze lumea în care trăim (Matei 5:13-16). De-și aceasta se face de la amvonul adunării și evanghelizare personală, metodele acestea nu sunt singurele.

Dumnezeu și azi cheamă pe toți copiii Lui să lucreze în meseriile în care se află (construcții, medicină, nursing, long term care, întreținerea proprietății, inginerie, contabilitate, avocatură, profesori, muzică, și multe alte meserii) “ca pentru Domnul”fiind convinși că lucru lor este pentru Dumnezeu. Totodată, credincioșii Domnului vor trebui să rămână deschiși pentru pregătire academică pentru ca să poată participa în mijlocul sistemului secular și astfel să aducă o mărturie și o gândire Divină în sferele de influentă ale societății.  

E recomandat să recitim despre participarea lui Iosif, Daniel și Neemia în societățile idolatre și păgâne și să vedem cum Dumnezeu, prin ei, a adus mult bine societății și Dumnezeu a primit toată Gloria. (va urma)

 Leonard Semenea

Schimbări Subtile în Societate

Societatea în care trăim culege roadele unui sistem de gândire care a început într-o formă subtilă de circa 300 de ani. Azi societatea numește bun ceea ce înainte era considerat păcat, și condamnă ceea ce anterior considera virtute (Romani 1:32). Articolul prezent va explora pașii pe care societatea i-a parcurs în a ajunge în această stare. Scopul este ca cititorul să recunoască forma în care societatea îi influențează gândirea și să ia măsuri pentru a gândi biblic.

 Un pas în schimbarea subtilă a societății este o redefinire a normelor. Odată ce au reușit să nege Biblia, conceptual moralității devine foarte fluid. Acolo unde canonul moralității nu se mai aplică, fiecare face ce crede că este bine (Judecători 2:10-13). Rezultatul unei trăirii după morala proprie este imoralitate sau chiar amoralitate. Adulterul, nu numai că este acceptat, ci este chiar lăudat. Căsătoria este desconsiderată, copiii sunt socotiți drept povară și omorâți în pântecul maicii lor, și, unde s-a stabilit o familie, divorțul amenință vertiginos. Până acolo a ajuns această schimbare subtilă că la ora actuală multe guverne și chiar biserici, greșit numite așa, legiferează practica homosexualității și o promovează în școli încă din clasele elementare.

 În comunitatea creștină românească, majoritatea oamenilor fac o afirmație adevărată că Biblia este standardul pentru doctrină și trăirea după voia și legea lui Dumnezeu (2 Timotei 3:16). Afirmațiile, însă, fără fapte, nu au substanță. Dacă vrem ca practica noastră să fie neîntinată față de lume, noi, creștinii care trăim în lumea modernă, va trebui să practicăm viața trăită în sfințenie în viața privată, viața familială, viața profesională, viața socială, viața recreațională. 

 Nu e târziu nici acum. Nu ai vrea să-ți ceri iertate pentru viața trăită în păcat și neorânduială (1 Ioan 1:9) și apoi să începi să lași Cuvântul lui Dumnezeu să-ți spună ce este sfânt și ce este păcătos? Făcând așa, mintea și practica vieții tale vor începe să fie transformate dinăuntru, iar apoi vei gusta rodul binecuvântat al trăirii lângă Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, și Dumnezeu Duhul Sfânt.

 Leonard Semenea

Urmărește Binele Față de Toți

Iuda vorbește despre cei care merg pe “calea lui Cain” (Iuda 11). Cine sunt ei?

Sunt cei care nu urmăresc binele față de frații lor. Dumnezeu i-a spus lui Cain că problema lui principală era că “nu urmărea binele fratelui său Abel (Gen. 4:7 margine). Este bine pentru noi toți să ne facem o verificare spirituală în această chestiune.

Poți spune sincer că dorești ce-i mai bun pentru toți frații și surorile din biserica ta locală și pentru familiile lor? Poți spune, de asemenea, că dorești ce-i mai bun pentru alți credincioși pe care îi cunoști, din alte denominațiuni? Apoi lărgește cercul și mai departe și întreabă-te dacă dorești ce-i mai bun pentru toți oamenii pe care îi cunoști, inclusiv rudele tale, vrăjmașii tăi și cei care te-au rănit în vreun fel.

Dacă descoperi o tulburare în inima ta (în loc de o bucurie) atunci când se întâmplă ceva bun altei persoane sau copiilor săi, sau dacă simți o bucurie în inima ta (în loc de o mâhnire) când ceva rău i se întâmplă lui sau familiei lui, ce indică astfel de atitudini?

Doar acest lucru, dovedește că viața lui Adam este vie și activă în tine.

Dacă ești sincer cu tine însuți, vei descoperi curând dacă mergi pe calea lui Cain sau nu. Trebuie imediat când vezi acea viață adamică rea în tine să o dai la moarte, dacă vrei ca focul și ungerea lui Dumnezeu să se odihnească peste tine mereu.

Atunci când grăuntele de grâu cade în pământ și moare ÎN TOTALITATE, va fi multă roadă. Unul care moare în totalitate față de sine nu va fi niciodată ofensat, indiferent de ceea ce fac sau nu fac alții. El va urmări întotdeauna binele față de toți. El nu se va mânia niciodată în vreo chestiune privitoare la sine însuși și nu se va certa niciodată cu nimeni. Nu va vărsa niciodată o lacrimă pentru sine în autocompătimire – fiindcă, cu siguranță, oamenii morți nu plâng în mormintele lor!

Fața lui Cain era posomorâtă și întunecată atunci când nu a urmărit binele față de fratele său (Gen. 4:6). Se poate să nu realizăm însă că atitudinea pe care o avem în inimile noastre se reflectă adesea pe fețele noastre. Dacă urmărești binele tuturor, fața ta va radia întotdeauna cu bucuria Domnului.

Mulți credincioși merg pe calea lui Cain. Sub zâmbetele lor slabe și un “Slavă Domnului” care vine de pe buzele lor, se găsesc atitudini greșite față de frații lor credincioși.

Când oamenii se întorc împotriva ta și îți fac rău, Dumnezeu îi folosește pentru a-ți face o radiografie a stării adevărate a inimii tale. Dacă nu îi poți iubi, radiografia inimii tale va arăta că NU te-ai făcut părtaș naturii lui Dumnezeu, fiindcă natura lui Dumnezeu este una care îi iubește chiar și pe vrăjmașii Săi. Isus a avut intenții bune chiar și față de Iuda Iscarioteanul.

Dumnezeu dorește ce este mai bun pentru toți oamenii. Mesajul evangheliei este că și noi putem fi părtași acestei naturi.

– Zac Poonen